Ovidiu GENARU
În ciuda efectelor „colaterale” neprielnice ale globalizării economice, Franța rămîne, deși calificată drept naționalistă, un bastion al spiritului și valorilor intelectuale. Franța stăruie cu obstinație să nu se predea divertismentului facil care eviscerează cu brutalitate din conștiințele noastre seriozitatea și credibilitatea ființei umane în fața destinului. Căci divertismentul, asemeni unei ciocolate emoționale, se consumă pe loc odată cu clipa, fără a lăsa vreo urmă notabilă în perfecționarea individului social. Divertismentul nu construiește lumea, nu constituie durata, el este doar un interludiu și o relaxare între eforturi dominante, pauza scurtă de plăcere, evident necesară, dar nu esențială, care pregătește un nou start. Consumismul își întinde tentaculele acaparatoare și asupra divertismentului, în dauna formării intelectuale serioase. Devenim o masă care ingerează sloganuri publicitare, pastă fără identitate, gelatină, gură socială care înghite pînă dincolo de sațietate prefabricate, nu și idei. Ajungem să trăim de la gît în jos. „Pîine și circ”, spuneau romanii, gloata e mulțumită, digestia lucrează, capul e mort. Nu, mulțumim frumos de ofertă, nu servim, am ciugulit cîteva firimituri și nu ne place, ne-ați luat cam repede și n-am fost atenți, se caină astăzi Europa, ne-am trezit din pumni tîrzior, nu prea mai vrem statul global, vrem să redevenim noi înșine, diferiți, dar solidari, toleranți, cetățeni ai universului, dar să rămînem francezi, români, germani, italieni etc. Uniți în diversitate și nu în uniformizare culturală, ne spuneau partenerii noștri de la „Comme vous emoi” (Montreuil, Paris), globalizarea dizlocă violent culturile naționale, acutizînd încă o criză a secolului nostru: a prăpastiei dintre creator și receptor. De aceea, Franța nu se mulțumește doar cu moștenirea spirituală depozitată în muzee și biblioteci, ceea ce ar însemna că ființează doar în trecut, ci caută noi forme de dialog, mai persuasive, între societate și creația artistică și, nu în ultimul rînd, forme de democratizare a accesului real la cultură, inovative și complementare celor tradiționale, care nu mai răspund decît parțial noilor provocări ale secolului al XXI-lea. Aceasta este rațiunea de a fi a grandiosului proiect pus în operă, un complex unic în lume care asociază natura și arhitectura, plăcutul și cultura, artele, diversitatea spirituală, educația într-o sinteză accesibilă publicului larg în La Villette, la periferia Parisului, pe un spațiu verde de 55 de hectare, numit de francezi parc cultural urban. Noul concept s-a dezvoltat progresiv, vreme de 20 de ani, cu ajutorul specialiștilor și arhitecților recrutați prin concurs internațional din vreo 14 țări. Proiectul răspunde neconvențional unei triple ambiții conceptuale: artistice, culturale și populare, în conexiune, construind un spațiu unde se interferează trecutul cu viitorul, Parisul și periferia, orașul și natura, artele și științele, spiritul și corpul…Categoriile sociale defavorizate sînt atrase, cunoscîndu-se gustul acestora pentru activitățile desfășurate în aer liber, în plein air, cum spun francezii, pentru a fi atrase apoi în spațiile culturale interioare gratuit, sau prin prețuri simbolice, surmontînd astfel barierele psihice și financiare de care se lovesc săracii. Nucleul parcului cultural urban a fost vechea mare hală a abatoarelor, construită de Napoleon al III-lea în 1867, reabilitată și reamenajată modular, capabilă să răspundă pluridisciplinar și programatic oricărei oferte culturale, și spațiul verde arondat halelor care printr-o judicioasă organizare găzduiește astăzi Conservatorul Național Superior de muzică și dans, Muzeul muzicii, Sala de concerte, cinematograful sferic „La Geode”, Cite-ul științei și industriei, săli de expoziție, pavilioane, zece grădini tematice – a dragonului, a umbrelor, a copiilor, a echilibrelor, a bambusului, a oglinzilor, a vînturilor și dunelor etc – , peluze verzi pentru baluri, concerte, film, serbări populare și, Dumnezeule! ,multe alte construcții simbolice, pe scurt, un ansamblu capabil să capteze orice tip de opțiune culturală, indiferent de nivel, de la operă la arta cybernetică, pînă la lecturi în aer liber sau pur și simplu o plimbare sau o meditație pe un fotoliu.
Parcul urban este deschis tot anul și, parțial, poate fi închiriat pentru manifestări economico-financiare, comerciale, simpozioane, întruniri de afaceri. Despre succesul fulminant al parcului urban din La Villette, deja celebru în toată lumea, voi da cîteva date statistice: 80.000 metri pătrați de peluze; trei kilometri de promenadă ce traversează cele zece grădini tematice; 160 de jocuri pentru copii, individuale și colective; 3,2 milioane de vizitatori anual în spațiile de plein air; 15.000 vizitatori în duminicile de vară și 3.000 iarna; 15 locuri pentru spectacole; 1.500 de artiști prezenți anual; 610 reprezentații plătite sau gratuite; 720.000 de vizitatori în expoziții, dintre care 270.000 de vizitatori fără plată; o varietate excepțională de oferte culturale: jazz, cinema, muzică contemporană, dans, circ, marionete, baluri, concerte de fanfară, artă numerică, expoziții, teatru, teatru popular, cabaret, arta străzii, conferințe, colocvii, cultura altor popoare și multe altele imposibil de enumerat. Deschiderea este nelimitată și audiența pe măsură. România, m-am interesat, n-a trecut pe acolo. Bine că Bacăul s-a făcut simțit la Paris, la Montreuil, pe cîtă vreme România stă acasă. Scriu despre La Villette nu de florile mărului. Bacăul în justificatele lui ambiții europene și în măsura progresului său economic în continuă mișcare ascendentă merită și el un parc cultural urban, evident, păstrînd proporțiile. Ce-ar fi să ne gîndim și la asta? Din timp. Are cine și avem cu ce.
Lasă un răspuns