Eugen VERMAN
M-am întîlnit, acum cîteva zile, cu Gheorghe Corduneanu. Aștepta să-și termine țigara și să intre la unitatea de pe „Mihai Viteazu” unde se vînd ochelari. „Ăștia-s vechi de cînd lucram la linotipie. S-au rupt urechile. Nu mai sunt buni”. Da, parcă, parcă, îmi amintesc de ochelarii ăștia pe care-i are, acum, pe nas. „Da’ dioptriile le-ai mai schimbat, între timp?”, îl întreb. „Da, că plumbul nu te iartă. Nu vezi? Mi-au căzut și dinții, doar trei îi mai am originali. Și, colac peste pupăză, zilele trecute mi-au zis la policlinică, mai bine spus m-au întrebat, mai întîi, domnule, noi ți-am zis că ai numai plumb în oase și în sînge, ei bine, află că ai și Parkinson, așa mi-au zis, și acum trebuie să mă tratez și de Parkinson”. L-am găsit tot așa cum îl știu de vreo patruzeci de ani, adică mic, slab, dar cu fața mult mai îmbătrînită, cu buza superioară dusă înăuntru, din cauza lipsei dinților, și tot cu țigara în mînă. „Cîți ani ai lucrat ca linotipist, nea Ghiță?”. „Îți spun exact, de pe cartea de muncă: 46 de ani, o lună și 15 zile”. „Și ce pensie ai?”. „Mi-e rușine să-ți spun”. „Hai dom’le, spune-mi, nu te sfii, că și eu abia am atins 2.500.000!”. „Păi, cam tot așa am și eu”. Și de la pensie, am trecut la amintiri. „Îți mai aduci aminte cînd venea Mitulescu, jos, la noi în secție, își scotea haina, își sufleca mînecile și atunci toți știam că nu-i place ziarul și că o luăm de la început! Și așa, mai că ne prindea ziua…”. Ei bine, cum să nu-mi amintesc? Ce ani! Dar s-au dus ca fumul… Au rămas amintirile. A plecat și Dumitru Mitulescu, fostul meu redactor șef, a plecat și Ghiță Gabor, a plecat și Petrică Șerbănescu, linotipistul, dar cîți n-au fost chemați de Dumnezeu? Și anii trec. Îl privesc pe amicul meu, în timp ce el tocmai îmi zice că nu știe cum se va descurca cu placa din gură, că nu-i ajung banii, el e reprezentantul unei meserii apuse, dar cît de căutată era! Erau în tură el, Gheorghe Corduneanu și Mircea Dioșteanu. Linotipiști. Pentru tinerii ziariști, e un cuvînt de care n-au auzit, poate un arhaism, oricum nici nu-i interesează. Linotipul: mașină de cules litere, care, prin apăsare pe clape, culege matrițele literelor și toarnă rînduri întregi. O definiție pe care am găsit-o în Micul Dicționar Enciclopedic, prima ediție, din 1972. Pe vremea aceea, în secția „ziar” fuseseră aduse linotipe noi, sovietice, performante față de vechiturile trimise la șmelț. Linotipiștii erau mîndri. Barele de plumb „curgeau” una după alta. Noxe mai puține. Productivitate mai înaltă. Dar totul depindea de meseriaș. Iar cînd în tura de după amiază lucrau nea Gheorghe și nea Mircea, treaba mergea brici. Deși, cînd apărea redactorul șef – căruia, de obicei, nu-i plăcea cum arăta ziarul – treaba se lungea pînă, hăt, departe, după miezul nopții. „Omul ăsta nu obosește niciodată”, își dădeau coate, cu o anume ciudă, linotipiștii și paginatorii. Dar tot ei știau că ziarul va apare într-o formă atrăgătoare, interesantă. Și așa se duceau nopțile, plumbul intra în sînge și în oase, pe nesimțite, ca, după ani, toate să se adune, căci așa e viața, și iată-l, acum, pe mai vîrstnicul meu prieten, Gheorghe Corduneanu, la 70 de ani, „burdușit” de plumb, bolnav și de Parkinson, dar cu nelipsita țigară din colțul gurii. Acum, meseria lui și a lui Mircea Dioșteanu și a Mariei Dioșteanu, și a lui Gelu Gherman și a lui Petrică Doboș și a celorlalți foști linotipiști a apus. Au rămas ei, oamenii aceștia ajunși în marea lor majoritate la bătrînețe, storși de muncă, goi de orice bucurie, cu necazurile produse de bolile pe care le poartă și le vor purta pînă la mormînt. Nimeni nu-i mai bagă în seamă, în afara celor apropiați, din familie. Trec, prin oraș, ca niște umbre, anonimi și plini de griji. Linotipiștii de ieri nu mai culeg ziare și reviste și cărți… Meseria lor e dusă. Calculatorul a luat locul linotipului. Curat, rapid, igienic, frumos. Mașinile acelea care, cu treizeci de ani în urmă, ni se păreau de domeniul fantasticului, au îmbătrînit, s-au demodat, și au fost trimise la fier vechi. O soartă aproape asemănătoare au împărtășit-o și cei care și-au dat anii tinereții și sănătatea pe altarul acestei meserii uitate.
Lasă un răspuns