Constantin CĂLIN
„O boală nouă ivită/ în moda acum ieșită”, nevroza există încă din epoca preromantică. Totuși, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, cei care se plîng de „nervi” sînt rari și mai totdeauna au un motiv. O face chiar Kogălniceanu, om echilibrat, după șapte săptămîni de domiciliu forțat la Rîșca, într-o scrisoare către Ion Ghica, de la începutul anului 1845: „Mă întrebi cum trăiesc? Eu îmi caut picioarele, a căror întrebuințare mai am pierdut-o din pricina răcelii și umezelii bordeiului în care am fost închis. Nervele aseminea mă năcăjăsc foarte mult; de aceea mă pregătesc să mă pornesc îndată cu primăvare în Italia”. Cazurile de inși care suferă de, cum se zicea atunci, „zguduiri de nervi” se înmulțesc abia spre sfîrșitul secolului și începutul celui următor. Sub acest aspect, aproape că ne-am sincronizat cu Franța, unde, pe la 1880, nevroza, „boala marilor orașe”, devenise „plaga epocii”, „marea problemă contemporană”. Acolo, mediile literare și artistice, dar și altă lume, erau pasionate de studiile lui Charcot asupra „hysteriei”, definită de el „nevroză proteiformă”. La noi, aceeași temă va fi abordată, nu după mult timp, de doctorul Gheorghe Marinescu și colaboratorii săi. Fenomenul era pus pe seama fie a „excesului de muncă intelectuală” sau de sensibilitate, fie a agitației și a zgomotuilui, șocante îndeosebi pentru citadinii recenți, proveniți din sate ori din tîrgurile de provincie, pentru care adaptarea la noile ritmuri constituia un handicap.
Curios, cele două cuvinte, nevroză și isterie, nu numai că nu sperie, dar atrag. Nimeni nu-și face reclamă că e ftizic ori canceros, în schimb cînd e vorba de nevroză sau isterie (aceasta „considerată pe nedrept ca particulară numai femeii”) și le declară cu afectare. La Paris, anumite femei fac totul ca să fie crezute drept isterice. „La spital ca și în societate, bucuria istericei – arată un autor – este de a juca un rol”, de a fi privită, compătimită, admirată. E citat exemplul faimos al unei isterice care, pentru satisfacerea amorului propriu, căuta să demonstreze că e mai isterică decît altele! Jocul de-a „atacul de nervi”, cu ochii dați peste cap ca la epilepsie, nu pare încă un joc periculos. Dar și unor bărbați le plăcea să li se atribuie o nevroză, cu atît mai mult cu cît era destul de greu de disociat între cazurile reale de îmbolnăvire (pentru vindecarea cărora se cheltuiau „kilograme de gaiacol și fitină”) și simulări sau complicități între medici și pacienți. O ai cu adevărat ori n-o ai, boala poate fi folosită, în anumite situații, ca subterfugiu. În discuțiile despre ea e, desigur, multă flecăreală, ba e loc și pentru glumă. Suspectă, nevroza devine curînd ținta deriziunii umoriștilor. Unul dintre aceștia inventează un tratament original, cu „fripturi și prăjituri”: „Și doctorul – citim într-o schiță de Ion Gorun – i-a găsit numaidecît boala, că tocmai ieșise moda: nevrastenie. (…) Băutura și tutunul a trebuit să le lase, dar tot nu se îndura, măcar așa de cîte o țuiculiță, ca să se mai întîlnească cu prietenii și să le mai poată spune că uite, el suferea de nevrastenie, că n-are voie să mănînce decît fripturi și prăjituri, că trebuie să ia în fiecare dimineață cîte un duș rece, iar mai tîrziu, cînd o avea concediu, trebuie să se ducă la țară să se odihnească”. Înțeleasă astfel, nevroza e ceva ce se află la limita dintre lucrul grav și moft.
Cum reacționează, însă, cei mai sensibili dintre autori, poeții? E de observat o oarecare reticență. În ciuda atracției pe care, de regulă, o exercită asupra lor noutățile lexicale, puțini recurg la cuvîntul „nevroză”, recent, iar unora dintre cei ce-l folosesc nici nu pare să le fie prea clar. Cineva, de pildă, vorbește de „nevroza (sa) măiastră”, capabilă să-i dea sufletului „aripi de pasăre albastră”, ceea ce constituie un nonsens, căci ea nu exaltă, ci apasă! Apropierea corectă a temei se realizează totuși prin Macedonski și, mai ales, prin Bacovia, ambii cititori ai „Nevrozelor” francezului Maurice Rollinat. Primul dă, în volumul „Bronzes” (1897), „une etrange toile” (o pînză stranie), satanică, numită inițial „Hysterie”, iar mai apoi „Nevrose”. Al doilea își intitulează „Nevroză” un poem publicat în 1903, la 22 de ani: „Afară ninge prăpădind,/ Iubita cîntă la clavir,-/ Și tîrgul stă întunecat,/ De parcă ninge-n cimitir./ / Iubita cîntă-un marș funebru,/ Iar eu nedumerit mă mir:/ De ce să cînte-un marș funebru…/ Și ninge ca-ntr-un cimitir./ / Ea plînge și-a căzut pe clape,/ Și geme greu ca în delir…/ În dezacord clavirul moare,/ Și ninge ca-ntr-un cimitir./ / Și plîng și eu, și tremurînd/ Pe umeri pletele-i resfir…/ Afară tîrgul stă pustiu,/ Și ninge ca-ntr-un cimitir”. Surprinzător, deși tînăr și, la această dată, încă sănătos, el intuiește simptomele caracteristice bolii: plînsul, leșinul, tremurul, delirul. Tabloul stării nevrotice va fi completat ulterior, în opera sa, de alte poeme, cărora nu le va mai da însă titlul de „Nevroză”, ci de „Nervi” („Nervi de toamnă”, „Nervi de primăvară”), termen frecvent în limbajul senzitivilor. Și nu numai în acestea (v. „Panoramă”, „Nocturnă” etc)!
Pentru Bacovia, nevroza e, deopotrivă, o dureroasă stare psihofizică și o metaforă. „Bolnav cu acte” de la o vreme, poetul s-a acomodat cu ea și o exploatează literar. Latura dificilă nu trebuie subestimată. Atins de boală, el se comportă ca atare: ca un „marginal”, incapabil să înfrunte dificultățile, să lupte pentru afirmarea sa socială. Evită, de aceea, pe cît posibil, situațiile care să-l pună în contact cu ceilalți. Prizonier al propriilor conflicte interioare, suferă de instabilitate. Sedentar, flanează fără nici un scop aparent. Cele mai multe dintre evenimentele sale sufletești se petrec astfel pe stradă sau în afara orașului, pe cîmp. În ciuda monotoniei exterioare, poetul ar fi putut spune ca și psalmistul: „Mult a pribegit sufletul meu!”. Acest conflict interior, care îl scoală de la masa de lucru și-l obligă la un aproape continuu du-te-vino, are consecințe asupra modului său de creație, îi limitează productivitatea și-l împiedică să viseze (cînd scrie proză), dincolo de fragment, construcția. Sterilitatea la care-l condamnă nevroza e compensată însă de acuitatea percepțiilor sale. Ea îi deschide căile analismului, ale autoobservării.
Prezentă în întreaga operă, nu numai în cîteva poezii, nevroza presupune un anumit tip de percepție și un anume tip de discurs. Ea sesizează în primul rînd dramatismul vieții, contrastele ei. Prin asta îl determină pe poet să-și restrîngă registrul tematic și să-și fixeze atenția asupra a ceea ce e obsedant. Pentru nevrotic, vocabularul e redus și inegal ca importanță. Nu toate cuvintele pot comunica tot ceea ce vrea el să comunice, ci doar cele ce fac parte din codul particular, intim, al bolii. Legat de asta, cineva mi-ar putea replica faptul că autorul „Plumbului” se adresează oamenilor normali și nu nevrozaților. Poate că așa e, cred totuși că cei cu „probleme sufletești” îl înțeleg mai bine.
Lasă un răspuns