Valeriu TRAIAN
Multe motive de insatisfacție are românul anilor de după Decembrie 1989! Sînt exprimate prin tot felul de inechități, de frustrări, venite dinspre putere și justiție, privind viața personală și existența socială. Suportă lipsa banilor ca salariat bugetar sau pensionar provenit din rîndul bugetarilor, creșterea monstruoasă a costului vieții, devalorizarea leului. Toate ar fi suportabile în comparație cu neîmplinirea – într-un nesfîrșit dispreț față de cel care dă votul – a nici uneia dintre promisiunile electorale. Cred că pe un loc fruntaș se află sfidarea opiniei publice. Abuzul, ca forma de manifestare publică a oricui, are în mînă o pîrghie a puterii, economică, administrație locală, poliție, să nu mai vorbim de justiție, campioană în soluții deconcertante.
Guvernul și unele instituții abilitate a ocroti pe cel guvernat de abuzuri mimează cu măiestrie nedisimulată lupta cu corupția sau lupta anticorupție. S-a înființat, spre nedumerirea multora, un PNA. Dar întreb cu naivitatea celui care n-a avut a face cu justiția, de ce era nevoie de o astfel de suprastructură sau o nouă structură în justiție? Nu era parchet, nu sînt procurori, nu sînt tribunale, judecătorii, organe de cercetare și anchetă ale Ministerului Justiției și Ministerului de Interne, cu sarcini precise în paza cinstei, a averii obstești, a ordinii, a dreptului elementar de a trăi apărați de pericolele răufăcătorilor? Creîndu-se o astfel de instituție se dă impresia că restul justiției se ocupă de fapte precum divorțuri, Legea fumatului, de urmărit cine nu merge pe trotuar și își ține echilibrul pe bordură, de respectarea datei cînd intră vitele pe islaz, de intrarea cailor pe carosabil, de certurile dintre cumetre, de buna purtare a gazetarilor – că de audio – vizual au grijă Ralu Filip și Răsvan Popescu – de cerșetorii de la ușa bisericii, de boschetari și aurolaci. Încă o dată mă (vă) întreb: de ce un PNA? Cîtă vreme marii corupți, cei care „ne fac legi și ne pun biruri”, cum spune poetul, stau bine mersi și cheltuie o bună parte din buget în dauna micului funcționar, a profesorului, a medicului, a pensionarului și își văd de afacerile subterane și își trimit veniturile ca leu greu (în dolari și euro) în bănci unde secretul conturilor este garantat pe sute de ani. De ce întreb? Așa sîntem noi, ființe întrebătoare. Pentru că vedem că PNA (fibră sintetică, artificială, adică o pseudofibră, ca și justiția pe care o practică) îi bagă pe cei care devalizează bănci și jefuiesc economia națională pentru a-și crea imperii ale profitului, pe o ușă și-i scoate pe alta. Îi ține, așa, de ochii lumii, cît îi ține și vine magistratul (ce cuvînt pompos, ba chiar miraculos, ca și cum ai spune Dumnezeu) și anunță ritos că probele nu-s concludente, „irelevante”, cum le place să spună, probe care erau cu anevoință strînse pînă a-i aduce pe baroni la PNA. Justiția română a fost ironizată de Cargiale. Atunci, o spunem cu mare amărăciune, era amuzament, pe cînd acum este temelia unei monstruozități cataclismice. Este marea dramă a societății românești. Peste capetele noastre se joacă ping-pong între Cotroceni și Victoria. Unul cere lichidarea corupției, celălalt promite că o rezolvă. E un joc urmuzian de-a justiția. Praf în ochii lumii. În timp ce corupția este antrax veritabil. Dacă vreți un termen de comparație mai la îndemînă, mai ilustrativ pentru a înțelege această farsă, urmăriți-l pe Dumitru Dragomir și nu vă mai trebuie altă explicație. Viclenie, arbitrariu, sfidarea oricăror norme morale. Totul devine o glumă sinistră ce pune în evidență șmecheria dîmbovițeană. Ieftină ca braga de la Brăila a turcului de altădată.
Lasă un răspuns