Ion Poenaru s-a născut pe 5 iunie 1923, în comuna Godinești (acum Vultureni), județul Bacău. Părinții au fost simpli țărani, iar Poenaru nu a avut frați. Școala primară a urmat-o în satul Țigănești din comună, într-o clădire care mai rezistă și acum. Liceul l-a început la „Alecu Russo”, din Chișinău, în 1941, la fără frecvență. Pe atunci era angajat la Serviciul Drumurilor Naționale și, din cauza războiului, a fost nevoit să-și întrerupă studiile, pe care le-a încheiat la Liceul „George Bacovia”, în 1957. În cei doi ani, cît a stat la Chișinău, a reușit să facă patru clase de liceu, pentru că a fost un licean studios și a reușit să ia examenele de promovare în avans. Și pe el l-a prins ultimatumul sovietic de evacuare a Basarabiei. Poenaru își amintește că, în grabă, plecau trenuri întregi cu oameni și echipamente către Regat. Noi, cei de la Serviciul de Drumuri, am venit cu mașinile pe ruta Hîncești – Huși și ne-am oprit tocmai la Roșiori, de unde am fost detașat la o secție din Drăgășani-Olt. Pe 20 mai 1944 a fost înhățat în armată. După numai vreo trei luni de instrucție, pe 21 august a fost îmbarcat și trimis pe Frontul de răsărit, care ajunsese la Iași. „Pe 24 august, după lovitura de stat, ne-a chemat sergentul și ne-a spus: «Băieți, s-a încheiat armistițiu, s-a terminat războiul!», povestește Ion Poenaru. Bucuria le-a fost soldaților de scurtă durată, pentru că în după-amiaza acelei zile deja săpau tranșee: începuseră bombardamentele germanilor. A luptat la Băneasa, iar finalul războiului l-a găsit în Cehoslovacia, la 80 de kilometri sud de Praga. „În noaptea de 8 spre 9 mai 1945, se aflase deja că se termină războiul. Ambele tabere, și noi, și nemții, am tras toată noaptea în sus cu trasoare, ca să ne manifestăm bucuria”, spune Poenaru. În timpul războiului nu a fost rănit foarte tare niciodată, dar un glonț i-a trecut prin lobul urechii, iar altul prin păr, pentru că nu purta casca de fier. A fost decorat cu „Bărbăție și Credință”, clasa a doua, cu spade. Din Cehoslovacia a plecat, la 1 iulie 1945, spre țară, unde a ajuns abia pe 20 august. A rămas concentrat pînă la sfîrșitul anului 1946. În martie 1947, s-a angajat la Camera de Comerț și Industrie Bacău, unde șef îi era Marin Nedelcu. Acesta povestește și cum l-a luat pe Poenaru la Cameră: „L-am pus să măsoare volumul unei grămezi de prundiș pe care trebuia să o plătesc. A reușit repede, nu știu cum a făcut, dar imediat i-am propus un loc de muncă”. Ion Poenaru a rămas „mîna dreaptă” a lui Nedelcu la Cameră și, tot de atunci, sînt cei mai buni prieteni. Poenaru a lucrat la Cameră tot pînă în 1949, cînd aceasta s-a desființat. S-a transferat apoi la Secția Comercială a municipiului Bacău și, în 1951, la Secția Comercială Regională. Din 1968 a lucrat la Direcția Comercială, instituție subordonată Ministerului Comerțului și Consiliului Popular Județean. De aici a ieșit la pensie, în 1985.
Lasă un răspuns