Constantin CĂLIN
Moartea lui Stelian Nanianu (v.”Ziarul de Bacău” din 25 februarie 2003) m-a făcut să reflectez atît la soarta acestuia, una nu prea bună, cît și la condițiile în care și-au desfășurat munca ziariștii ajunși la sau trecuți de șaizeci de ani. Unui tînăr i-ar veni foarte greu să le înțeleagă, pentru că între epocile noastre diferențele sînt foarte mari, ideologice și tehnice. Ce era ziaristul pînă în 1990? Un scriitor de articole dependent, adesea, de indicațiile primite de la partid. Un „condeier” și, într-o măsură aproape egală, un activist, de altminteri nu o dată atașat brigăzilor de control ori de propagandă. În plus, el era folosit la redactarea de rapoarte, dări de seamă, telegrame etc. Cu toate astea, a fi ziarist nu era un lucru mic. Ziariștii erau mai puțini, dar mai notorii decît sînt azi. La Bacău, Mitulescu, Măndica Mardare, Rony Căciularu, Nancu, Buznea, Jămneală, Verman, Olteanu, Grigorescu, Ciocan, mai apoi Țintaru, Galben, Enache însemnau ceva în orice colț al județului. La fel corespondenții ziarelor centrale, cel al Agerpres și cel al Televiziunii. Cuvîntul lor avea greutate. În deceniile șapte, opt și nouă, la care mă refer, ziariștii erau împinși să scrie atît „istoria clipei”, cît și să acționeze ca această clipă să se grăbească în sensul imperativelor venite de sus, al așa-numitelor „comenzi sociale”, în fapt politice. Rolul lor era de a o biciui. De aci, tonul de campanie, exagerările sau accentele nefirești. Nu le justific, le explic. Munca lor nu era deloc ușoară. Documentarea se făcea cu alergătură multă, istovitoare, călătorind cu Rata și cu trenul, sau, pur și simplu, mergînd pe jos, dormind în „camerele de oaspeți” ale primăriilor ori în barăcile de pe șantiere, și abia mai tîrziu și mai rar în hoteluri. În principiu, viața de ziarist cerea, ca totdeauna, ordine, disciplină, responsabilitate, dar era subminată de dezordine, lăsată sub zodia boemei, supusă ispitelor „terenului”. Pe unii, mai vulnerabili, acestea i-au marcat și i-au tîrît definitiv. Dificultăți erau și în tipografii, îndeosebi pentru corectori și secretarii de redacție. Era epoca plumbului. Un secretar de redacție trebuia să fie sigur și ferm în tot ceea ce spune și în tot ceea ce face. Orice ezitare sau orice greșeală de-a sa devenea un chin pentru zețari, paginatori, mașiniști. O tablă cu zaț cîntărea peste 50 de kilograme, iar ca s-o ridici și s-o muți dintr-un loc în altul trebuiau mușchi și stinghii tari. Venite, de cele mai multe ori, după închiderea ediției, textele oficiale impuneau, fatalmente, modificări. Ca să atenueze iritările tipografilor, secretarul de redacție era nevoit să ducă același trai cu aceștia, dar fără a beneficia de măsurile de protecție la care ei aveau dreptul.
Deși se remarcase ca reporter industrial, Stelian Nanianu a optat pentru meseria de secretar de redacție. În vara lui ’64, a trecut din redacția „Steagului roșu” în cea a revistei „Ateneu”, atunci înființată, mutare (mă gîndesc acum) nu prea norocoasă. Titulatura funcției sale suna pompos: secretar general de redacție, iar lui i-a plăcut mereu să-și dea o anume importanță, să se autoevidențieze prin ceva, fie și printr-un hobby, cum ar fi colecționarea de creioane sau achiziționarea tuturor numerelor ale unei serii editoriale etc. La înmormîntarea sa am evocat cîteva din gesturile lui caracteristice. Gestul (o adevărată voluptate pentru el) de a desena macheta pe suluri mari de hîrtie și de a o desfășura, aidoma unui arhitect sau strateg, pedant, ostentativ, încîntat de operă, pe mese lungi, de pe care nu lipseau niciodată cîteva foarfece, pelicanolul, radierele etc. Gestul de a-și bate tîmpla cu două degete, semn că e isteț și se descurcă în cele mai complicate situații, pentru care ceilalți n-au soluții de rezolvare. Gestul de a-și șterge gura, într-un fel aparte, de sus în jos, dinspre mustață spre bărbie, propriu omului care, grăbit, mănîncă pe fugă, între două treburi, cu mîinile pline de cerneală, pe un colț de masă acoperit cu hîrtie. Era un meseriaș de tip vechi, pe cît de priceput, pe atît de avar cu secretele domeniului său. Avea hachițe, încăpățînări și exigențe din care arareori puteai să-l scoți. Ca să-ți demonstreze că are dreptate, inventa o mie și unul de motive, serioase sau meschine. Vîna virgula pusă greșit și greșeala de tipar, „numai de-a dreacului”, ca să arate că acolo unde n-a pus el mîna treaba iese prost! A obstrucționat de zeci de ori, dar – trebuie spus – n-a făcut nimănui un rău profund. Dimpotrivă, a muncit peste necesități, și pe mulți i-a învățat, în timp, rafinamentul tipografic, trucurile și dichisurile lui. Orgolios, avea ambiția de a dovedi că secretariatul, considerat „bucătăria” redacției, e la fel de important și de fastuos ca „salonul” acesteia, în care se elaborau materialele de publicat. Viața cu un picior în gazetărie (căci a mai revenit la aceasta) și cu altul în imprimerie i-a provocat destule nemulțumiri și frustrări. In ciuda lor, nu s-a dat bătut. Tenacitatea îi era dublată și de o fabuloasă capacitate de a se mistifica. Sub o mască de jemanfișist, sarcastică, ascundea însă un suflet neliniștit și încordat. Iubea munca (inclusiv pe cea din gospodărie), cu toate acestea a murit sărac, cum sînt cei mai mulți dintre ziariști, toată averea lui fiind un apartament cu trei camere și o mașină „Dacia 1100”, ce-i drept pe vremuri cu număr mic! Brava însă, încît puteai să-l crezi prosper. La fel, cu o demnitate de sceptic, a bravat și cînd l-au cuprins durerile date de o boală necruțătoare. A fost o figură reprezentativă a presei băcăuane și un personaj al ei. Moartea sa mi-a amintit acel verset din Psalmul 89, care spune: „Învață-ne, (Doamne), să ne socotim bine zilele noastre”. Trasă în toate părțile, purtată de toate vînturile, încercată de toate necazurile, generația celor care au acum în jur de șaizeci de ani n-a prea avut cînd să învețe aceasta. De unde, în ciuda mulțumirii de sine a cîtorva, întîrzierile și ratările, nu puține.
Am revăzut „Julius Caesar”, un film făcut în urmă cu cincizeci de ani. Ca și prima dată, scena cea mai impresionantă mi s-a părut cea în care Brutus (interpretat de James Mason) și Antoniu (Marlon Brando) explică, pe rînd, mulțimii, motivele asasinării „dictatorului”. O scenă clasică despre manipulare. Mulțimea se lasă convinsă mai întîi de Brutus, apoi, cu aceeași ușurință, trece de partea lui Antoniu, orator mai abil și mai răscolitor, care răsucește astfel discursul încît compătimirii victimei să-i urmeze ura împotriva conspiratorilor. Scena constituie însă și o lecție despre marea importanță pe care o au, în astfel de situații, probele. Antoniu vine în fața mulțimii cu leșul lui Caesar, îi arată rănile încă sîngerînde, și citește din testamentul pe care cel ucis îl lăsase. Probele sînt decisive pentru inducerea unei idei.
De la film gîndul mi se întoarce la actualitatea cea mai fierbinte. Comportamentul mulțimilor de azi nu diferă de cel al mulțimilor de pe vremea lui Brutus și Antoniu. El poate fi influențat cu mijloace mai puternice decît ale acestora, totuși în absența probelor nici o atitudine nu rămîne definitivă. Această lipsă face ca retorica războinică a celor care doresc atacarea Irakului să apară, pentru mințile lucide, ca irelevantă și superfluă. Dar de-a dreptul ciudat e un alt lucru: deși unii dintre cei care o susțin recunosc că ea e construită pe premise false, o omologhează, spunînd că războiul trebuie să se producă pentru că, altminteri, SUA, „jandarmul satului planetar”, și-ar pierde credibilitatea și autoritatea, fapt care ar mări instabilitatea lumii, fiindcă în cazul unei Americi cu prestigiul șifonat „cei mici” și-ar lua nasul la purtare. S-a observat, deja, însă, că o asemenea „teorie” înseamnă o întoarcere la politica secolului al XIX-lea, cînd cei puternici făceau legea pe continent, peste mări și oceane. De ce, oare, agitatorii la război nu se întreabă dacă planeta are nevoie, într-adevăr, de un „jandarm” și cît de apăsătoare poate fi prezența sa? Sînt multe de schimbat în lume (probleme de ordin politic, social, economic, de protecția mediului etc.), dar care nu pot fi schimbate, tocmai pentru că „jandarmul” nu e de acord cu schimbări ce i-ar leza interesele. Logica „jandarmului” e nu numai precară, ci și capricioasă, „dubla măsură” ținînd, la el, de domeniul practicii curente. Înspăimîntătoare, forța sa poate amîna, momentan, nu și pe termen lung, manifestarea sentimentelor de umilință și revoltă. Nu trebuie să fii profet, nici măcar analist politic, ca să anticipezi aceasta; e de ajuns să nu-ți fi pierdut capul sub zgomotul manipulărilor.
Lasă un răspuns