Bătrîna doamnă vinde ciorapi împletiți din lînă, papucei pentru copilași și căciuli pentru dame. Nu are un loc anume, o masă, o tarabă sau așa ceva. Se plimbă prin piață, printre rîndurile de mese, iar în mîini ține, la vedere, marfa adusă. Scurtă, uscată și puțin aplecată în față, e îmbrăcată cu grijă – palton curat, e adevărat, cam ponosit, cizmulițe în picioare, iar pe cap un turban gros, tot din lînă. Pășește cu prestanță, parcă merge tiptil, să n-o audă nimeni. Privește lumea asta în mișcare cu o anume naivitate și cu interes. Deși a venit să „vîndă”, nu prea știe cum e cu negoțul, nu „bagă” marfa în ochii eventualului cumpărător. Doar dacă o oprești și o întrebi, îți răspunde cu o sfială nedisimulată că-i „la ananghie”, a rămas fără bani, „mîine vine cu lumina și trebuie să plătesc neapărat, că altfel mi-o taie și e tare rău pe întuneric”. Iar dacă te prefaci că vrei, într-adevăr, să cumperi, poți și să stai de vorbă cu ea și să afli că, la viața ei, a fost o mare „Doamnă”. He, he, cînd eram eu tînără – acum 82 de ani – și-mi trăia bărbatul, Dumnezeu să-l odihnească în pace, că ce om era, ce știi matale? Acum s-au stricat oamenii, nu vezi, la televizor, tot felul de întîmplări crude cu oameni și femei. Eu mă uit seară de seară, la vecina mea, Ileana lui Dumitru, că eu n-am televizor. S-a stricat lumea, asta-i…
Și-ți mai spune că pe „vremea ei” lumea era cuminte. Ea era tînără învățătoare acolo, în satul acela de sub Dealul Perjului. Acolo l-a cunoscut pe soțul ei, au făcut nuntă mare și și-au făcut mulți prieteni și duminică de duminică „dădeam petreceri, ce știi matale, eram o Doamnă”. Da’ ce oameni mai erau, s-au dus vremurile acelea.
Nu, n-a avut copii, așa a vrut Dumnezeu. Cu timpul s-au mutat aici, în oraș. El a lucrat tot în învățămînt, ea a predat „Lucrul” la o altă școală. Multe fete au învățat de la ea să lucreze de mînă, nu numai din lînuri, să scoată adevărate lucruri de artă. Uitați-vă, căciula aceasta, zici că-i de fabrică, da-i făcută de mîna mea, ca toate astea. Da, se vede, bătrîna doamnă e artistă, are mîini de aur, dar, din nefericire, lumea nu prea se „bate” pe lucrurile aduse de ea să le vîndă. Luați, îmi zice, căciulița asta, e numai bună pentru nepoțica dumneavoastră din Constanța. Îmi dați numai 50.000. Știți, mîine vin ăștia, cu lumina, și mă lasă pe întuneric… (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns