Mihai BUZNEA
Oricîte cuvinte frumoase s-ar rosti despre femeie, ele nu se vor sfîrși niciodată. Izvorăsc din însăși existența ei, așa cum viața se naște clipă de clipă din miracolul trupului său. Sublimul, dacă există dincolo de imaginația și reprezentările noastre, nu poate avea decît chip de femeie. S-a spus de infinite ori și nu voi insista, pentru că fiecare repetiție nu poate avea o altă întruchipare decît cea care a consacrat-o în firescul existenței. A inspirat, și va continua să inspire, poeți și compozitori, pictori și sculptori, care au creat capodopere nepieritoare, precum Gioconda, Aida sau Afrodita. Și încă nu s-a spus totul. Geneza nu are început, cel puțin unul la care rațiunea noastră să aibă acces, dar mai ales sfîrșit. Ne place să le vedem veșnic tinere, zîmbitoare, optimiste, fericite. Am vrea să le dăruim lumea cu necuprinsul ei, dar ne împiedică limitele noastre. Rămînem doar cu bunele intenții. Dar și cu răul din noi. Nociv și distructiv de sentimente, de rațiune. E suficient să faci inventarul unei singure zile a tuturor edițiilor de gazete și emisiunilor audio-vizuale pentru a ajunge la constatarea întristătoare, de multe ori revoltătoare, că universul femeilor nu e peste tot așa cum ni l-am dori; că e la fel de nedrept, de poluat și de periculos ca cel al bărbaților. Plin de inechități, de extravaganțe și suferințe. O cîntăreață engleză declara, cu nonșalanță (și cu indecență, aș zice), că pentru ea un milion de lire nu reprezintă mare lucru. În același timp, milioane de mame din întreaga lume privesc cu neputință cum le mor copiii de foame sau din cauza bolilor netratabile provocate de mizerie. Fotomodele și manechine de lux pozează pentru reviste sexy sau porno pe sute de mii de dolari, iar femeile românce se cocoșează făcînd mătănii peste mătănii la cules de căpșuni în Spania, pentru 20 de euro pe zi. Spitalele noastre, cele autohtone, sînt pline de neveste agresate, violentate fizic, bătute crunt de către soți bețivi și lipsiți de uzul rațiunii. Crimele așa-zise din gelozie au devenit ceva firesc, la ordinea zilei, precum băutul cafelei sau servitul micului dejun. Femei cu prunci în brațe sînt aruncate din case, în ger, îmbrăcate sumar, fără nici un motiv, dacă se poate lua în calcul așa ceva atunci cînd e vorba despre astfel de corecții. Doamnele din protipendadă, ajunse în „lumea bună” prin cine știe ce căi oculte sau întîmplări neverosimile, privesc de sus și cu silă fata din casă muncită peste poate, cu sentimentul că i-a făcut un mare bine pentru hatîrul de a-i oferi posibilitatea să o slugărească. A uitat că pînă mai ieri-alaltăieri era, și ea, o proletară. De, poale lungi și minte scurtă!, spunea cîndva bunica, și mare dreptate avea! Timpul nu le șterge. Le perpetuează. Viața, cu bune și cu rele, merge înainte. O mamă își dăruiește o porțiune de ficat, sau un rinichi, fiicei aflate în dificultate. Gest nobil. Ne bucurăm pentru ele, pentru reușita lor și a medicilor. Sînt semne că sacrificiul matern nu piere. Doar o femeie este capabilă de așa ceva. Altă mamă, marginalizată de o societate haină, părtinitoare, își naște pruncul într-o cazemată, pe un frig de crapă pietrele, dar și-l încălzește la piept pentru a-l menține în viață, pînă cînd miracolul se produce și oamenii află de drama lor. Omenia nu piere, chiar dacă nu de puține ori se mai rătăcește pe coclauri.
S-a demonstrat, prin ceea ce face, că este o luptătoare. Pentru ea, femeia, nu există stavile. Doar slăbiciuni și abandonuri efemere. Îi place să fie cucerită. Permanent. Este asediul la care noi, bărbații, nu renunțăm niciodată. Nici nu am putea. E o stare de normalitate. Iată de ce, astăzi, de ZIUA EI, nu-i oferim cuvinte meșteșugit rostite, s-ar putea să sune fals, ipocrit, ar răni în loc să încînte. Îi spunem, pur și simplu, mulțumesc pentru că exiști. Fără TINE, viața ar fi ca întunericul fără lumină. Rămîi tînără și la mulți ani!
Lasă un răspuns