Cu tot optimismul ce mă caracterizează, îndrăznesc să afirm că societatea românească – în pofida multor declarații ale politicienilor și guvernanților – nu evoluează conform așteptărilor legitime ale masei covîrșitoare a populației. Îi tot dăm cu greutățile tranziției, parcă acestea ni le-au adus cineva din-afară. Iar vorbirea despre consolidarea continuă a democrației și afirmarea statului de drept nu ține de foame săracului și nu însănătoșește pe cel bolnav. Faptele, situațiile reale din societatea românească scot în evidență enormele diferențieri dintre oameni în ce privește munca și mai ales modul lor de viață. Constatăm neputincioși că bogații se îmbogățesc într-una, iar săracii sărăcesc tot mai mult, pînă cînd obștescul lor sfîrșit îi absorbă pentru totdeauna de neîndurătoarele griji pămîntene. Visul cu societatea deplinei egalități între oameni, experimentată vreme de opt decenii de către ideologi și practicieni marxiști – leniniști, s-a prăbușit lamentabil, deși, unele nații se încăpățînează să mai alerge după o astfel de himeră. Omenirea își continuă cursul său, în virtutea legilor sale obiective și se pare că nu se prea sinchisește de impulsurile subiective ce apar la un moment dat. În ce ne privește, ne-am întors de unde am plecat. Ba, și mai jos, din multe puncte de vedere. Acum, o luăm de la capăt și, trai nineacă pe unii… La noi ca la nimeni alții. Edificăm, și tot edificăm o societate democratică, adică condusă de popor. Numai că poporul e într-o prelungită vacanță și a transferat frîiele puterii unor reprezentanți. Aceștia hotărăsc totul, fac și desfac totul. Socoteala faptelor o prezintă cînd și cînd, mai ales după ce-și fac plinul. Și plinul acesta nu se mai termină. Cînd s-a conturat prima vilă, intră în lucru alta. Limuzinele sînt înlocuite cu cele de ultim răcnet, bijuteriile trebuie înmulțite, iar veșmintele se adaptează noilor oferte ale caselor de creație. În timp ce prin spitale, cămine de bătrîni, leagăne de copii e jale mare, iar la porțile unor întreprinderi de stat ori particulare sute, mii de oameni cerșesc locuri de muncă. Uneori, statul de drept nici dreptul la muncă nu ți-l poate asigura. S-avem puțintică răbdare. Toate la timpul lor. Încă nu s-a așezat democrația pe picioare. Cu statul de drept știm cum stăm. Cel care a ciupit o găină s-a ales urgent cu cîțiva ani de pușcărie. Legea-i lege… Bossul care a dat iama prin rezervoarele rafinăriilor țării, ori a devalizat niscaiva bănci, a cotit-o de la plata unor impozite de miliarde de lei ori, fără nici o lețcaie, a pus laba pe grase proprietăți ale țării aduse la mezat de managerii incompetenți sau corupți ca și înalții funcționari perceptori de mită de ordinul sutelor de mii de dolari scapă din mrejele putrede ale justiției. Iar cînd mai cade cîte un barosan, procesul acestuia se prelungește pînă la calendele grecești, fiind achitat în cele din urmă, din lipsă de probe, la dosar. Legea-i lege… Pentru unii mumă, pentru alții… știți dumneavoastră. Dacă vrem să fim sinceri cu noi înșine, atunci trebuie să recunoaștem că acel mult uzitat principiu al egalității dintre oameni, venind din timpul Marii revoluții franceze spre vremurile noastre, nu a fost, nu este și nici nu va putea fi pe deplin aplicat. Cauza constă în egoismul, invidia și lăcomia ce caracterizează marea majoritate a muritorilor. Nu numai bogații se suspectează reciproc, ci și oamenii de rînd. L-am auzit pe un vecin reproșînd unei cunoștințe comune că, deși nu are studii superioare, a ajuns să primească o pensie egală cu a sa. Parcă respectivul și-ar fi stabilit pensia. Și ce pensie, mă rog, tot una de supraviețuire. Invidia n-are limite. Cu lăcomia însă e și mai și. O nebunească alergătură după avere. Multă, tot mai multă. Dar, cînd vine ceasul ultimelor socoteli pămîntești, se spulberă toate mofturile și dorințele. Într-una din după-amiezile sfîrșitului de februarie, mă aflam în trecere pe digul barajului ultimului lac de acumulare de pe Bistrița. Scrutînd priveliștea cartierului Șerbănești, privirile mi-au fost de-a dreptul absorbite de un nou „Dallas”, apărut ca din poveste la oarecare distanță de baraj. Ce frumusețe de construcție! Norocos proprietar… O fi și fericit? Ceva mai la nord-est de această lucrare arhitecturală, o mulțime de bordeie și șandramale în care s-au aciuat zeci de muritori ghemuiți lîngă vetrele unde focul abia mai pîlpîia. Înfruntau cu stoicism și frigul și foamea. Ce contrast! Frapantă, nedreaptă și inadmisibilă inegalitate între indivizii aceleiași societăți. Păcat… Zilele trecute am luat parte la funerariile unuia dintre colegii de breaslă, care ne-a părăsit nespus de timpuriu. În atmosfera aceea tristă de la Cimitirul Central priveam sumedenia de morminte în care semeni de-ai noștri își dorm somnul veșnic. Multe, foarte multe monumente funerarii pentru care s-au investit sume importante. Între acestea, ici-colo, morminte fără obișnuita bordură și gărduț din fier forjat, unde pămîntul s-a lăsat mult trăgînd cu el și crucea de lemn aproape putrezită. Jos, în adînc, niște oseminte ale unor necunoscuți se odihnesc altfel decît ale acelora din strălucitoarele cavouri. Iată că și aici, în țintirim, inegalitatea dintre muritori este la fel de pregnantă ca și în timpul vieții lor. De ce or fi unii semeni de-ai noștri atît de blestemați? (Toma JĂMNEALĂ)
Lasă un răspuns