Constantin CĂLIN
„Tot scriind/cînd într-o limbă/cînd într-alta/mă aflu mereu/pe drumuri.//Și mi se întîmplă/să nu mai știu/cine îmi sînt cititorii.//Prieteni/dintr-o limbă/nu-mi pot citi/poeziile/scrise pentru ei/în cealaltă”. Ruxandra Niculescu, autoarea acestui poem trist, intitulat „Dintr-o limbă într-alta”, care scrie literatură atît în română cît și în germană, evocă aci propria sa situație. Iată, de pildă, eu i-am citit cele două cărți de versuri, „Meseria exilului” (1998) și „Oglinzi părăsite” (2002), ambele publicate la Editura Eminescu, dar nu i-am citi placheta „Die Zeremonie der Erinnerung” (Ceremonia amintirii) sau celelalte poezii apărute în antologii germane. Ea a părăsit țara în 1979, la treizeci de ani, după o scurtă dar pregnantă carieră de editor, la Minerva, unde a scos și o impecabilă ediție a „Basmelor române” de Lazăr Șăineanu, lucrare monumentală, cu completări, în cadrul notelor, pentru a o face accesibilă lectorilor de azi. De la plecare n-am mai văzut-o. Fotografia de pe coperta „Oglinzilor părăsite”, realizată, probabil, în Elveția, țara în care s-a stabilit, îmi arată o doamnă distinsă, elegantă, dreaptă și corectă, într-un peisaj exuberant, însă cu o privire lipsită de jovialitate, reținută și puțin obosită. Poezia e după chipul ei: pură, lină, suavă, de o melancolie discretă. O poezie a stărilor mijlocii, dedramatizate. O poezie numai lamură de gînd, netă ca un aforism:”Nu există/lumină/fără stea.//Sînge/fără inimă.//Și Dumnezeu/fără om” („Fără om”). Sau: „Vîrsta ne îmbracă/tot mai mult/cu trup.//Sufletul cerșetor/întinde mîna/în fața/palatului cărnii”. („Palatul cărnii”). Dicțiunea poetică a Ruxandrei Niculescu e dintre cele mai clare ce se aud azi în lirica românească. Claritatea ei vine din calitatea simțirii, iar aceasta e urmarea unei educații atent supravgheate și a unei științe literare care a atins cotele cele mai înalte ale rafinamentului. Teme pe care alții sau altele le-ar dezvolta într-un discurs spumegător, autoarea „Oglinzilor părăsite” le formulează pe cît de simplu, pe atît de sugestiv. Un exemplu e poemul „Ura copacilor”, despre lupta între teama ca scrisul să nu devină grafomanie și impulsul de a continua: „Cad pe podea/foile albe/cu nervurile/literelor/ca frunzele/unei păduri de cărți.//Deși mi-e frică/de răzbunarea copacilor/nu mă mai pot opri/din scris.//Epuizată adorm/peste cuvinte/ca niște riduri/pe fruntea/hîrtiei.//In somn/mă amenință/zăngănitul foilor/nescrise”. Ruxandra Niculescu nu scrie din vanitate, ci fiindcă are ceva de spus. Scrisul e important – consideră ea -, dar la fel de important este și faptul de a-ți trăi viața: „Dacă ar veni diavolul/și m-ar îmbia:/Îți mai dau cinci minute/pentru un ultim poem./Te fac nemuritoare./Ce stai pe gînduri?/Timpul trece!/Scrie-l!//Să scriu?!/În loc să mă mai aplec/o dată/peste pervazul cerului/și cu ultimele putreri/să-mi umplu/căușii ochilor/cu stele?!” („Ispită”). Într-adevăr, greu de ales! Cînd sîntem tineri vrem, fără nici o ezitare, „poemul”, mai tîrziu însă – „cerul cu stele”. Aci, Ruxandra Niculescu pare că stă în cumpănă, dar în altă parte face fără echivoc elogiul celor ce păstrează legătura cu natura și țin seama de etica ei: „Scriu aceste rînduri/pentru toți acei/ce nu vor citi/niciodată.//Cu umilință/ îngenunchez/în fața celor/ce n-au citit/vreodată/decît numele/morților familiei/din cimitir.//Înaintea tuturor/ce nu știu/să citească./În fața acelora/ce nici nu știu/ce-i scrisul.//Doar ei/mai privesc/înfricoșați/focul de artificii/al stelelor/ca la-nceputul/lumii/Adam”. („Foc de artificii”). Deloc paradoxal, elogiul său vine din regretul de a nu mai putea să aparțină acestora. Ea e o intelectuală, captiva unui labirint al cărților. Cele mai multe dintre poemele sale sînt meditații referitoare la scris și la citit. Aude cărțile și simte cuvintele într-un fel ce lasă să se întrevadă admirația și, deopotrivă, familiaritatea cea mai deplină cu ele: „Se crapă de ziuă/oasele cărților trosnesc.//Degetele veghează/încolăcite/în jurul creionului.//Trupul/de șarpe/al poeziei/doarme istovit/pe cearșaful alb/al hîrtiei”. („Trupul de șarpe al poeziei”). Ruxandra Niculescu știe să vorbească liniștit despre propriile-i neliniști și îndoieli, inclusiv despre moarte. Uneori, calmul ei entuziasmează: „Ninge liniștit/zile și nopți/peste munți.//Doar viața mea/e plină de neliniște.//După copacii/înzăpeziți/pîndește moartea.//Moartea/cu liniștea”.(„Elveția”). Alteori, seninătatea de tip mioritic (V. „Nunta”) și lipsa de fior în fața sfîrșitului mă contrariază: „Nimeni nu moare/nimeni nu se naște.//Trecem/dintr-o lume/într-alta/cum ne ducem/diminețile/din dormitor/în bucătărie/să facem cafeaua.//Și uneori găsim/ceașca/din care a băut/Dumnezeu/caldă încă”. („Ceașca”). Cu toate astea, îi aprob fără rezerve reveria din scurtul poem „Paradis”: „Să mori în somnul/ce te-a surprins/citind/și să termini/dincolo/cartea începută”. Echilibrată (ca volum, distribuție a materiei etc.), „Oglinzi părăsite”, cartea Ruxandrei Niculescu, este una dintre acelea care toarnă balsam în sufletele noastre anxioase.
Deși autoare a trei cărți de versuri, Honorina Ina Chitic este un nume de poetă cunoscut doar în cercul restrîns al medicilor scriitori și publiciști. Pînă în vara trecută nici eu nu-l știam. Acum, după ce i-am citit „Piruete pe coji de nuci” (Ed. Leca Brâncuși, 1998), „Picături de bitter” (Ed. Arc, 2000) și „Psihomigdale” (Ed. Punct, 2002), pot spune că merită să intre în atenția unui public mai larg. Cele trei cărți sînt „documente omenești” cărora, pentru mai multă expresivitate, li s-a dat formă de versuri. Prima, „Piruete pe coji de nucă”, e, aproape în totalitate, cronica unei imense decepții. Începe cu un pamflet despre o lume „alandala” și se încheie cu o suită de sarcasme despre experiențe de viață dureroase ce-au obligat-o la penibile dedublări. Fiecare poem e o „bucată de suflet”: un oftat, un (auto) reproș, un regret, un blestem. Medic stomatolog, Honorina Chitic a emigrat în 1987 în Suedia, unde, din cauza unui (se pare) eșec sentimental, a rigorilor climei și a răcelii raporturilor interumane, s-a simțit ca într-un fel de exil, desțărată, înșelată, devalorizată. La zece ani de la sosire, se judecă pe sine în acești termeni severi: „Am venit la o vîrstă răscoaptă/Cînd nimeni nu te mai crede aptă…/Cum să încep? Ce va fi cu viața mea, oare?/ Cîine surd la vînătoare!…//În țară aveam de toate – minus libertate – /Aici iată: am libertate / minus de toate”. („Judecata de dinaintea celei de apoi”). Ea e femeia fără de noroc, fostă fată frumoasă, cuminte și silitoare, căreia toate îi ies pe dos, și care în nordul scandinav indiferent suferă crunt de singurătate. În ciuda imperfecțiunii lor, versurile sale evocă ceva mai adînc decît spun la prima vedere cuvintele, emoționînd: „Nori agitați pe cerul Suediei, ca spuma,/ Rămași acolo parcă pentru totdeauna/Turbate vînturile bat cumplit/Din toate părțile, necontenit//Dar nu reușesc să îi smulgă/Ci doar îi provoacă să plîngă…/Dimineața, patru grade, îți mîngîie fața/ dinspre zarea perfidă te-nvăluie ceața/ Oasele noastre hrănite cu frig și cu ploaie/ca niște crengi de copac se îndoaie/Suflete înnegurate, resemnate/Frămîntă ideea de eternitate…/…Ușa-i închisă. Nimeni nu bate”. Poemul e datat: „De Paște, 1992”. Fără a se înnoi fundamental și fără a-și fi epuizat amărăciunea, Honorina Chitic a progresat literar în celelalte două volume, care sînt și din punct de vedere tipografic mai reușite. Astăzi ea seamănă a scriitor profesionist. Poezia sa și-a amplificat orizonturile, și-a diversificat și și-a îmbogățit mijloacele. „Filozofia încruntată”, pe care o afișa la început, s-a relaxat, iar meditațiile se referă mai rar la situația personală și privesc mai des lumea în care trăim. A scăzut, apoi, numărul „reminiscențelor” și se aude din ce în ce mai clar un sunet propriu. Dar chiar și cînd „melodia” e veche, textul nou îl acoperă pînă la uitare pe cel de altădată, ca-n romanța (După Cincinat) „Îți mai aduci aminte”, care începe fulgurant: „Îți mai aduci aminte – herr…/ Era tîrziu și-afară ger”.
Un volum ingenios alcătuit e „Lady Lazarus și hoțul de lumină”, de Sylvia Plath și Ted Hughes (Ed. Corgal Press, 2002). Cei doi autori (nici unul în viață, acum) au fost soț și soție, între 1956-1963, apoi ea s-a sinucis, dramă care a tulburat întreaga lume literară. Între timp, Ted Hughes a devenit unul dintre cei mai importanți poeți englezi contemporani. Replică, omagiu și glosă la Sylvia Plath, el a scris mai multe poeme care pleacă de la cele ale ei. Elena Ciobanu, asistentă la Facultatea de Litere din Bacău, persoană atașantă, cu un aer de garcon inteligent, le-a pus față în față și le-a tradus, însoțindu-le de o prefață, în care se simte freamătul unei vii curiozități, și de note, necesare priceperii unor aluzii din text. Vîrsta și temperamentul au ajutat-o în această lucrare dificilă, care, între altele, pune și problema cum ți-i imaginezi pe cei doi autori și relațiile dintre ei. Problema „vocilor” și a „tonului” fiecăruia. În ciuda voinței ei de a trăi viața lucrurilor, Plath, de pildă, era o delicată sau o violentă în felul de a se exprima? Fie da, fie nu, răspunsul va influența traducerea. Volumul pare a fi făcut cu entuziasm și febrilitate, sub presiunea unei grabe al cărei motiv îmi scapă. Din această cauză destule lucruri sînt doar aproximate, fără a fi înțelese intim, „din interior”, nuanțat. Iată un singur exemplu, din „Febră la (!) 40 grade”. Versurile „Devilish leopard!/radiation turned it white/And killed it in an hour” sînt traduse: „Diavolesc leopard!/ Radiația a albit-o/ Și a ucis-o într-o oră”. E un nonsens! Traducerea bună e cea dată de Vasile Nicolescu în „Ariel și alte poeme” (Ed. Univers, 1980), cu care Elena Ciobanu nu cred că s-a comparat: „Drăcesc leopard!/ Radiația l-a făcut alb de tot/ Și-ntr-un ceas l-a ucis”. Facultatea de Litere din Bacău are, actualmente, o traducătoare reputată (e, drept, din franceză): pe Elena Bulai. Dacă va avea răbdare și dacă va fi severă cu ea însăși, Elena Ciobanu, îmbinînd îndrăzneala cu experiența literară, ar putea să fie a doua. „Lady Lazarus și hoțul de lumină” constituie o promisiune. (Constantin Călin)
Lasă un răspuns