Constantin CĂLIN
Fără îndoială, există o fascinație a colosalului și alta a miniaturalului, în artă și poezie. Cutare pictează sau cîntă muntele, oceanul, fluviile, iar cutare lucrurile microscopice, pomenind de moleculă și de atomi. În literatura română, acesta din urmă figurează mai întîi în „Istoria ieroglifică”, unde e definit astfel: „Lucrul carele într-alt chip sau parte nu să mai poate despărți, despica, tăia, netăiat”. Lui Cantemir îi place să se joace cu vorbele care exprimă tot ceea ce-i mărunt. Iată o singură frază, din cartea a V-a, despre „Chipul și firea Hameleonului”: „Peste tot trupul păr sau alt feliu de piiele nu are, ce în chipul sagriului (măgar alb cu pielea granulată – n.m.) soldzi mănunței și în vîrv ascuțiței are”. Dar, în ciuda dimensiunilor lor, „atomurile” sînt, pentru el, ceva serios, care îi evocă nașterea și moartea ca procese perpetue, schimbarea și statornicia lumii. Întotdeauna, numirea invizibilului dilată atenția.
„Atom” intră în fluxul poetic prin preromantici, care își amintesc de el cînd meditează asupra efemerității: „Un atom de pulbere au căzut preste muntele cel înalt, o picătură de apă în ocheanul cel nemărginit, un an au trecut în noianul veșniciei și s-au mistuit; unde, unde-l voi putea afla astăzi?” se întreba Asachi, într-un articol pe această temă, fără a se lăsa copleșit, căci conștiința efemerității determină apelul la înțelepciune. Trebuie de subliniat, însă, că sub condeiul bătrînului scriitor, din noțiune de chimie, atomul devine noțiune de filosofie și morală. În declarațiile de modestie n-o poate nicicum ocoli: „Nenceput și fără capăt timpul zboară nencetat, / Ca un atom și «Albina» pînă astăzi a zburat”, scrie el, într-un moment de oboseală, în care-l bătea gîndul să renunțe la editarea mai departe a „Calendarului pentru români”, o continuare, cu altă periodicitate, a celebrei reviste citate în versul al doilea.
Tînărul Eminescu valorizează, de asemenea, în chip moralizator cuvîntul „atom”: „În veci aceleași doruri (spune el în penultima strofă din «Împărat și proletar») mascate cu altă haină. / Și-n toată omenirea în veci același om – / În multe forme – apare a vieții crudă taină. / Pe toți ea îi înșeală, la mine se destaină. / Dorinți nemărginite plantînd într-un atom”. „Atom” este pus aci nu de dragul rimei, ci pentru a schița uriașa disproporție între vanitățile și posibilitățile umane. „Dorințele nemărginite”, marile planuri egoiste sînt subminate de nimicnicie. E un contrast la care nu se poate cugeta decît cu sarcasm. Așa procedează Dan din nuvela „Sărmanul Dionis”. La începutul călătoriei sale spre lună, el se oprește „pe coastele unui nour” pentru a mai contempla o dată pămîntul: „Luă cartea lui Zoroastru, deschise una din file și începu a citi județul pămîntului, și fiecare literă era un an, fiecare șir un secol de adevăr. Era ceva înfricoșat cîte crime au putut să se petreacă pe acest atom atît de mic în nemărginirea lumei, pe acest bulgăre negru și neînsemnat, ce se numește pămînt”. La Eminescu, „atom” se întîlnește și în alte texte de factură reflexivă, cum sînt aceste versuri din „Povestea magului călător în stele”: „Cînd (sună ecoul propriilor gînduri – n.m.) mintea va cuprinde viața ta lumească,/ Cînd corpul tău cădea-va de vreme risipit / Vei coborî tu singur în viața – sufletească / Și vei dura în spațiu-i stelos, nemărginit; / Cum Dumnezeu cuprinde cu viața lui cerească / Lumi, stele, timp și spațiu ș-atomul nezărit / Cum toate-s el și dînsul în toate e cuprins, / Astfel tu vei fi mare ca gîndul tău întins”. Influențat de poezia eminesciană, dar și de materialismul secolului, Vlahuță așează atomul la originea a tot ce există: „…Piatră, floare, astru, om / Toate-au izvorît, în noaptea vremurilor, dintr-un atom”. Înfiorat, cuprins de remușcare, pentru atitudini similare cu ale contemporanilor săi, Macedonski plasează în atom „sfintele mistere”: „Am rîs de sfintele mistere/ Ce sînt în fiecare -atom…/ Iertare! Sînt ca fiecare om”.
Pasionată de fizică și de chimie, generația care urmează lui Eminescu și Macedonski mînuiește diferit cuvîntul „atom”. Un Felix Aderca, de pildă, poet energic și răzvrătit la începutul carierei sale literare, îl folosește ca pe un element de vocabular tehnic: „De ce-am ghicit / că vilele pe culmi de munți / cu ninse frunți, / că imensele punți / zvîrlite pe-ntinderi de apă – / (probleme de-oțele / făcute să-ncapă / în fantastice schele) / c-armonica învîrtire / a roților ce zdrumică atomul, / ce sfredelă pămînt, / ce ține omul / pe fire / de vînt / sînt picături de sînge, supte / de mizerie, ventuza / ce și-a prins în inimi buza / să se-nfrupte, / sînt morți / de foame, ce-au deschis / spre vis / ale cugetului porți”. Dar cel care, din această generație, scoate ceva memorabil din cuvîntul „atom” e Bacovia, în cunoscutul vers din „Largo”: „Muzica sonoriza orice atom…”, generalizare de efect, deschidere largă către univers, manifestare de maximă acuitate a sensibilității, amestec subtil de reverie calmă și suferință discretă: „Muzica sonoriza orice atom…/ Dor de tine, și de altă lume,/ Dor…/ Plana: / Durere fără nume/ Pe om…/ Toți se gîndeau la viața lor,/ La dispariția lor./ Muzica sentimentaliza/ Obositor, -/ Dor de tine, și de altă lume,/ Dor…/ Muzica sonoriza orice atom”. Mai aproape de noi, Arghezi, în „Cel ce gîndește singur” (din volumul „Cîntare Omului”), trece atomul în rîndul celor mai mari cuceriri, capăt al revoluției tehnico-științifice: „Și, în sfîrșit, urmașul lui Prometeu, el, omul,/ A prins și taina mare, a tainelor, atomul./ El poate omenirea, în cîteva secunde/ S-o-ntinerească nouă pe veci ori s-o scufunde”.
Aceiași doi scriitori folosesc și cuvîntul „moleculă”. Arghezi, în joacă, pentru a sugera miniaturalul: „Vrui, cititorule, să-ți fac un dar, O carte pentru buzunar,/ O carte mică, o cărticică./ Din slove am ales micile/ Și din înțelesuri furnicille./ Am voit să umplu celule/ Cu suflete de molecule”. Bacovia, dramatic, pentru a reda dureroase frămîntări interioare: „Am uitat cine stă aici, și unde au plecat, e tîrziu; pe străzi e șoapota bunului plac și a suferințelor extreme, sau nimic… și podeaua e veche, și cioturile dau senzații de cranii; mintea cadențează fără șir cugetări pustii… pînă ce o moleculă s-a zdrobit în creier, pînă ce totul spune: vedeți ce ați făcut…”.
Lasă un răspuns