Cornel CEPARIU
Moraliștii cred că terorismul constituie o reacție firească la nedreptate, opresiune și persecuție.
Această noțiune conduce la o concluzie în aparență firească: înlăturarea cauzelor terorismului ar face ca fenomenul în sine să dispară. Această ipoteză sună destul de plauzibil, întrucît este puțin probabil ca oamenii mulțumiți și fericiți să comită acte sălbatice de violență.
Dovezile istorice arată, însă, că în vreme ce în secolul XIX terorismul s-a manifestat frecvent ca o „reacție la represiune”, în vremurile mai recente, corelația dintre nemulțumire și terorism este mult mai puțin evidentă. Analize pertinente indică, de asemenea, faptul că, în vremurile recente, cu cît gradul de represiune este mai mare, cu atît cel de manifestare a terorismului este mai redus. Acest aspect șocant stîrnește, însă, și controverse, mai ales după evenimentele din Cisiordania și Gaza. Dar adevărul este că terorismul nu a avut niciodată vreo șansă în condițiile unui regim eficace de dictatură, în vreme ce nu a existat aproape nici o țară mare, avînd regim democratic, întru totul scutită de această plagă.
Terorismul practicat de grupările naționaliste și separatiste a avut mai mult succes decît cel practicat de grupările extremiștilor de stînga sau de dreapta, ceea ce nu este greu de explicat. Națiunile neindependente și minoritățile au de obicei nemulțumiri. Uneori aceste nemulțumiri pot fi eliminate, alteori, pot fi diminuate. În multe cazuri, soluțiile propuse pot fi irealizabile. Totodată, întemeierea unor state noi, independente nu duce automat la dispariția terorismului. Grupuri radicale, care susțin ca obținerea independenței constituie doar un început spre o extindere a teritoriului, se opun elementelor cu vederi moderate, ce vizează guvernarea, în liniște, a noi entități statale.
Auzim adesea opinia că împotriva extremiștilor dispuși să-și sacrifice viețile nu există nici un mijloc de apropiere și că arestarea sau executarea teroriștilor nu poate soluționa problema, întrucît „sîngele martirilor este obîrșia bisericii”. Istoria nu confirmă acest postulat.
În orice țară, numărul de teroriști potențiali este limitat. Un studiu realizat de Christopher Ilewitt ajunge la o concluzie evidenta: „cu cît numărul teroriștilor aflați în închisori este mai mare, cu atît nivelul violenței este mai scăzut”. Desigur, această concluzie nu este valabilă în cazul mișcărilor masive de insurecție sprijinite de majoritatea covîrșitoare a populației (Cisiordania și Gaza).
Înclinația spre atacuri teroriste sinucigașe existentă mai ales în zone „delicate ca interpretare istorică”, constituie, totuși, subiectul unor exagerări. Oameni dispuși să-și sacrifice viețile în acest fel au existat în toate timpurile și din multe motive. Ceea ce Voltaire scria pe această temă, încă din secolul al XVIII-lea, pare să-și fi păstrat relevanța pînă astăzi. Întreaga specie a fanaticilor se împarte în două categorii: oameni care nu fac decît să se roage și să moară sau oameni care doresc să stapînească și să masacreze.
Terorismul a fost înfrînt cu multă ușurință acolo unde puterea statului, infinit superioară puterii teroriștilor, a dovedit hotarîre fermă sau lipsă de scrupule necesară atingerii acestui scop.
Întrebarea este dacă o societate democratică poate înfrînge terorismul fără a renunța la valorile principiale ce stau la baza sistemului. Istoria demonstrează ca acest lucru este destul de lesne posibil. Autoritățile italiene au învins „Brigăzile Roșii” acționînd strict în conformitate cu litera legii.
Mișcările teroriste nu sînt fenomene veșnice. Odată ce, după cîțiva ani, teroriștii își dau seama că uciderea cîtorva politicieni, dar și multor oameni nevinovați nu i-a adus cu nimic mai aproape de realizarea țelurilor lor, capacitatea acestora de a acționa hotarît se diminuează într-o măsură considerabilă.
Există un proces dialectic ce pare să dicteze politica societăților democratice față de teroriști. Atîta vreme cît terorismul nu este o pacoste, societățile democratice opun, în mod judicios, rezistență oricăror încercări de adoptare a unor restricții ce ar viola libertățile tradiționale. Odată ce terorismul ajunge, însă, să amenințe funcționarea morală a societății, statul este supus unor presiuni copleșitoare în direcția recurgerii la orice mijloace necesare pentru eliminarea amenințării. Astfel ajungem la concluzia paradoxală că înfrîngerea definitivă a teroriștilor este cu atît mai apropiată cu cît succesele repurtate de teroriști sînt mai mari. Este adevarat că nu există o regulă fără excepții, dar în acest caz excepțiile sînt puține și rare.
Tonifiant este faptul că departe de a slăbi societățile pe care le atacă, terorismul are adesea un efect contrar, imunizator, cauzînd o mai mare coeziune internă și internațională. Efectul generat de uciderea liderului politic italian Aldo Moro sau drama americanilor din 11 septembrie 2000 sînt bune exemple în acest sens. Amenințarea pe care o constituie terorismul stimulează sentimentul că este necesar ca eforturile în sfera securității naționale să fie sporite, forțele însărcinate cu asigurarea respectării legilor și menținerea ordinii publice profitînd de pe urma acestei reacții. Acțiunile teroriste constituie o ofensă împotriva cărora sînt îndreptate și aduc mari daune acestor țări. Nu numai turismul suferă. Se manifestă multiple și diverse consecințe negative.
Adaptarea unei strategii împăciuitoare față de teroriști nu este condamnabilă, în sine. Aproape că nu este o țară care să nu fi făcut concesii unor teroriști. Dacă această strategie ar fi dat rezultatele scontate, promovarea ei ar fi plauzibilă. Nici S.U.A. nu au fost scutite de acest flagel.
În ultimii ani, pe măsură ce terorismul intern s-a diminuat în lumea occidentală, iar cazurile de terorism internațional au devenit mai frecvente, necesitatea unei cooperari internaționale depline în combaterea terorismului a fost declarată în nenumărate rînduri. Dar aceste eforturi nu par a avea succes însă, atîta timp cît unele state patronează, finanțează, înarmează și instruiesc teroriști și le oferă refugiu. Purtătorii de cuvînt ai societăților democratice vor continua să declare ferm că terorismul este detestat și condamnat de întreaga lume civilizată. Dar astăzi, lumea civilizată nu pare a fi prea mare, iar dezbaterile din cadrul O.N.U au dovedit cît de dificil este să fie clădit un consens de opinie care să condamne terorismul.
S.U.A., lovite în autoritatea lor de principală putere a lumii, dar și sub impulsul viitorului său economic și strategic, au decis, major, în ultimii ani să acționeze (Kosovo, Afganistan, Irak).
Lasă un răspuns