Fiecare dintre noi am avut ori avem colegi pentru care, arareori, am simțit un oarecare sentiment de simpatie. Aceasta din multiple motive, dar cu deosebire din nepotrivirea de caracter. Pe un astfel de coleg, după ce m-am pensionat, l-am văzut tot mai rar, iar cînd și dînsul a intrat în vacanța mare nu l-am mai zărit deloc. Să fiu sincer nici dor nu-mi era. Exact aceeași atitudine am putut-o constata și din partea altora, întrucît Andi – cum ne alintam noi colegul în cauză – avea ceva respingător prin felul de a se comporta. Codoș peste poate, lăudăros fără pereche, leneș și îngîmfat cum nu s-a mai pomenit. Nimeni ca el nu încurca mai drăcesc treburile, dar niciodată nu-și recunoștea vina, ținînd morțiș la ideea că mai bine de atît nu se putea. Un obraznic care mînca praznicul și, în același timp, un zgîrie – brînză cum nu întîlnești prin părțile noastre. Nu exista aniversare a vreunui salariat din instituție la care Andi să nu fie prezent, înfulecînd și bînd pe ruptelea fără a oferi sărbătoritului o floare, o carte, un oricît de mic cadou. El nu-și sărbătorea niciodată ziua de naștere și – după cum am aflat ceva mai tîrziu – chiar ieșirea la pensie a făcut-o furișîndu-se pe ușa din dos. Sucit om!
Închipuiți-vă ce „plăcere” mi-a făcut reîntîlnirea neașteptată de zilele trecute cu acest fost coleg. Ceasul rău!… Mă pomenesc în Piața centrală a urbei cu Andi. Mîndru, chipeș și rotofei să-l dai de-a dura, nu alta. Era în trecere prin oraș, pentru că, după ce-și închiriase apartamentul pe bani grei, s-a stabilit într-o comună din apropiere, căzîndu-i plocon o frumoasă moștenire după decesul socrilor. Între timp se înfipsese și consilier local, rotunjindu-și substanțial pensia. Abia revenise în oraș, că un proaspăt întreprinzător – pe care mi-l prezentă a fi „dom’ Nelu” – avea ceva treburi importante cu el. Traficul de influență e încă la modă pe la noi, iar Andi era un as în astfel de cazuri. Tîrîș, grăpiș, am intrat tustrei într-o crîșmă din apropiere, la…una mică. Nu mi s-a aprobat refuzul și am fost nevoit să accept o cafeluță și un pahar cu apă minerală. În sală, lume multă, aflată în weekend, zgomot infernal și un fum de țigară să-l tai cu cuțitul. Eu am gustat din surogatul de cafea adusă de un chelner morocănos, ceilalți sorbeau tacticos din cupele cu „Alexandrion”. După al doilea rînd de tărie, Andi puse gramofonul la lucru și îl toca pe proaspătul întreprinzător cu agasantele sale istorisiri de care eram sătul. Spunea că a vrut, în tinerețe, să fie director de școală. Director s-a făcut, chiar dacă n-avea studii corespunzătoare; ajuns cîndva pe la județ, nu s-a lăsat pînă n-a intrat în corpul de control al unui ștab de pe vremea aceea. Dorea o nouă treaptă de salarizare, bătea cu pumnul în biroul celor de la „serviciul personal” și rezolva problema. Moft mare, după Revoluție, să fie primar în comuna natală. Nu s-a lăsat pînă n-a ajuns primar. La primele alegeri n-a mers. A pus șeaua pe neamuri și prieteni, a turnat promisiuni în neștire și scopul a fost atins. La sfîrșit de mandat, numai blesteme și înjurături pe capul său din cauza promisiunilor neonorate. Ce mai conta. Își făcuse și damblaua, dar și suma… Îi urmăream, cu reținută enervare, povestea cu mîrlăniile și potlogăriile săvîrșite, lăsîndu-l să-și facă numărul. Dom’ Nelu însă, era obsedat de problema lui. Andi îi intui gîndurile și scurtîndu-și neghiobiile ținu să-l asigure că-i va rezolva problema, pentru că pe el nu-l poate refuza nimeni. Pretutindeni are mare trecere și ascultare. „Apropos – spuse Andi. Am făcut și dizidență în timpul dictaturii. Așa sînt eu, curajos”. Și dăi cu dizidența. Din păcate, povestea – nu și dizidența – era adevărată. În vara premergătoare Revoluției din decembrie ’89, în calitate de „împingător de campanie agricolă” în cea mai nenorocită zonă a județului, Andi descoperă lîngă magazia unui CAP două remorci încărcate cu grîu. De teamă să nu se afle la partid că n-a ajuns la baza de depozitare întreaga cantitate de grîu recoltată, deși se declarase încheiată această activitate în întregul județ, „curajosul” coleg a impus unui tractorist să basculeze cele aproximativ zece tone de grîne într-o mlaștină de la marginea satului. Putea, foarte corect, să împartă grîul țăranilor, că era munca lor, dar nărăvașul Andi (cum chiar el spunea) nu-i prea suferea pe „mujici”. Îl invitau foarte rar la un curcan fript și o găleată de vin, onoare de care se bucura adesea prin alte localități. „Am la activ un act de sabotaj la adresa dictaturii comuniste”, trîmbița deseori colegul, fălindu-se cu gestul iresponsabil de care au rîs în felul lor și broaștele care s-au trezit cu zece tone de grîu lîngă ele. Ce tîmpenie și ce tupeu la acest flecar care se burică în chip de erou! Din păcate, după fiecare război apar asemenea specimene care se cred eroi. (Toma JĂMNEALĂ)
Lasă un răspuns