Pomenirea Sfîntului Ilarion Mărturisitorul
Cuviosul Ilarion cel Nou a trăit pe vremea împăratului Leon Isaurul, prigonitorul Sfintelor Icoane. Pentru că știa din copilărie sfînta credința, Cuviosul Ilarion s-a călugărit din tinerețe. Apoi a petrecut mulți ani închis într-o chilie. Acolo s-a îndeletnicit cu cercetarea Sfintelor Scripturi și așa s-a luminat cu darul nepătimirii. A primit mai tîrziu și rînduiala preoției și s-a învrednicit a fi egumen la mănăstirea Pelechitului, lîngă Helespont, în Asia. La sfîrșit i s-a dăruit și puterea facerii de minuni. Cînd împăratul Leon a început prigoană Sfintelor Icoane, mănăstirea Sfîntului a fost cotropită, prigonitorii au pătruns în biserică și în altar, sfărîmînd icoanele și aruncînd Sfintele Taine. Călugării au fost ferecați în lanțuri, bătuți și chinuiți. La plecare, ei au dat foc mănăstirii. La statornica împotrivire a Cuviosului egumen Ilarion, prigonitorii au tăbărît asupra lui, l-au legat în lanțuri și l-au aruncat în temniță. Astfel, chinuit, dar drept, mărturisind dreapta credință, Sfîntul Ilarion a murit.
Sinaxar romano-catolic
Pomenirea Sfîntului Gontran
Sfîntul Gontran era strănepot al reginei Clotilda, care a avut o contribuție însemnată la convertirea soțului său și a întregului popor franc. Tinerețea Sfîntului a fost agitată și întunecoasă. Și-a alungat o primă soție, Veneranda, găsind-o vinovată că i-a dat numai un singur prunc, care a murit în fragedă copilărie. A doua soție, Merestrude, nu a avut o soartă mai bună; de supărare, nu după multă vreme, a murit odată cu fiul ei. Austrehilda, a treia soție, i-a dăruit doi fii, care au murit foarte tineri. Din aceste experiențe familiale dureroase, el a tras concluzia că nimeni nu s-ar fi putut împăca cu o fire atît de aspră ca a lui. Pentru a nu mai cădea în ispita de a-și schimba soțiile pentru a avea copii, a adoptat un copil orfan. Gontran avea trei frați cărora le revenea ca moștenire cîte o bucată din regatul franc. Împărțirea, conjurațiile și asasinatele au făcut ca Gontran să rămînă singurul rege. El a domnit între 561 și 593. Ca rege, i-a iertat pînă și pe ucigașii plătiți de cumnatul său să-l ucidă. A fost foarte darnic cu așezămintele bisericești și a zidit numeroase biserici. S-a îngrijit cu multă atenție și de instruirea poporului, menținînd o perioadă pacea și prosperitatea. Și-a dedicat ultimii ani din viață faptelor de zidire sufletească, cu posturi și rugăciuni îndelungate, care i-au meritat aureola de sfînt. A murit în anul 593, în jurul vîrstei de 70 de ani. (C. Gh.)
Lasă un răspuns