Andrei DELEANU
Recentele declarații ale președintelui Curții de Conturi privind controlul dispus la cele cinci Societăți Financiare de Investiții (S.I.F.) au avut darul de a repune pe tapet un subiect care, de cîțiva ani încoace, revine periodic și obsedant, cu iz de scandal politic și nu numai, în atenția opiniei publice.
De la început vom semnala faptul că președintele Șaguna dă dovadă cel puțin de o cruntă lipsă de abilitate, invocînd ilegalități și exprimîndu-și tot felul de suspiciuni, înainte de a avea la dispoziție rezultatele controlului. Pe de altă parte, eminentului jurist (profesor universitar, de altfel) pare să-i fi scăpat faptul că tematica acestui control excede obiectul de activitate al Curții, așa cum este el prevăzut în textul constituțional și în legea proprie de organizare și funcționare, întrucît S.I.F.-urile sînt societăți cu capital integral privat și nu administrează fonduri publice. Ori dacă grija subită a domnului președinte al Curții față de milioanele de acționari poate fi înțeleasă ca o preocupare personală, antrenarea instituției pe care o conduce într-un demers ilegal este de-a dreptul inexplicabilă.
Să nu uităm faptul că, anul trecut, pornind tot de la o serie de aprecieri discutabile, de data aceea ale primului ministru, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, împreună cu organele de specialitate ale Ministerului Finanțelor Publice, a derulat un control de fond asupra activității instituțiilor în cauză, ale cărui rezultate au infirmat pretinsele neregului invocate de premier.
Mai mult, o comisie parlamentară de control, care a beneficiat inclusiv de participarea unor specialiști ai Curții de Conturi, a verificat în cursul anului 1996 activitatea conducerilor celor cinci Fonduri ale Proprietății Private (F.P.P.), precum și modul de transformare a acestora în Societăți de Investiții Financiare, raportul acestei comisii fiind aprobat de plenul Parlamentului.
De altfel, preocuparea față de interesele milioanelor de acționari minoritari nu are însă o justificare concretă, dacă avem în vedere numai cuantumul dividendelor primite an de an de la aceste societăți, care au depășit deja nivelul investiției inițiale. Nu știu cîte alte companii românești își pot permite să ofere anual acționarilor dividende reprezentînd peste 30% din valoarea nominală a acțiunilor, dar tare mă tem că ele pot fi numărate pe degete. Pe urmă, orice acționar nemulțumit poate să-și manifeste opțiunea de vînzare, întrucît toate cele cinci S.I.F.-uri sînt cotate la bursă. Și nu oricum, ci la valori care, chiar și pe actualul trend nefavorabil, depășesc de peste două ori și jumătate valoarea nominală a acțiunilor.
Ajunși aici, ne întrebăm dacă nu cumva înseși declarațiile președintelui Șaguna sînt de natură să contribuie la scăderea cotaței acțiunilor S.I.F., cîtă vreme nu există alte elemente semnificative care să justifice o depreciere a acestor titluri cu 21% față de maximul atins la mijlocul lunii ianuarie. Pentru că, în cazul unui răspuns afirmativ, lucrurile devin suficient de grave, acțiunea de „manipulare a pieței” fiind pasibilă de pedeapsă. S.I.F.-urile nu sînt doar niște simpli actori pe piața de capital, acțiunile acestora reprezentînd mai bine de o treime din volumul tranzacțiilor bursiere.
Desigur că interesul organismelor statului față reglementarea și supravegherea unor companii care administrează active însumînd peste cinci sute de milioane de dolari este cît se poate de justificat. Sau, cel puțin, ar trebui să fie. Pentru că, la aproape un an de la actualizarea legislației privind piața de capital, legea S.I.F.-urilor zace încă în sertarele Executivului. Și asta după ce ani de-a rîndul oficialii CNVM au persistat în eroarea de a asimila aceste instituții fondurilor mutuale și le-au impus tot felul de termene, imposibil de respectat, pentru adecvarea corespunzătoare a structurii portofoliului. Abia acum se recunoaște faptul că, potrivit legilor ce au condus la înființarea lor și a structurii de portofoliu moștenită de la fostele F.P.P.-uri (30% din capitalul social al întreprinderilor românești supuse procesului de privatizare), S.I.F.-urile funcționează de fapt ca fonduri închise de investiții sau, potrivit terminologiei europene, ca organisme de plasament colectiv cu capital fix. Și, pe cale de consecință, au nevoie de reglementări specifice și adecvate acestui tip de instituții. Reglementări a căror legiferare este încă așteptată și, în lipsa cărora, orice acuze privind pretinsa administrarea defectuoasă a acestor societăți pot fi suspectate de interese obscure.
Mai poate fi avută în vedere și o posibilă intenție de „acaparare” a S.I.F.-urilor de către grupuri economice motivate de imensul potențial investițional pe care acestea îl reprezintă. Opțiune greu de realizat în actualele condiții statutare, care limitează sever (la 0.1%) nivelul maximal al deținerilor de acțiuni pentru fiecare S.I.F. Într-un asemenea context, este mai greu de înțeles, însă, implicarea unor persoane ce dețin înalte funcții publice în structurile statului.
Ori, dacă instituțiile care ar trebui să contribuie la reglementarea și supravegherea acestor entități, cu adevărat semnificative pentru economia românească, dau dovadă, în cel mai bun caz, de o regretabilă pasivitate, în timp ce alte instituții, neabilitate de lege, riscă o implicare cel puțin discutabilă sub aspect constituțional, nu ne rămîne decît să reiterăm întrebarea din titlu „Pe cine (totuși) deranjează S.I.F.-urile ?”
Lasă un răspuns