Constantin CĂLIN
Înainte de orice altceva, mahalaua este considerată un spațiu al permisivității, unde oamenii nu se sfiesc să-și dea drumul instinctelor și nu-și cenzurează limbajul. Aci „codoșlîcurile”, „scandalurile”, „dandanalele” sînt mai frecvente, iar zgomotul în jurul lor mai puternic. Un teritoriu de explorat, mahalaua provoacă oroare celor așezați și prudenți, dar îi atrage magnetic pe „aventurieri” și pe tineri, îndeosebi pe inșii fără căpătîi, „ștrengari”. „Ei p-alți asemeni cu dînșii găsind fac prieteșug / Și apuc prin mahalale împreună înhăitați, / Umblă (scrie Anton Pann), miroasă pe uliți ca niște învierșunați”. Ce anume le dă această stare? Ce-i excită? Ideea că mahalaua e un loc pentru petreceri, depravări, deboșerii, departe de ochii autorităților și ai moraliștilor de toate soiurile: „a plecat prin mahalale, / Să umble ca haimanale (vagabonzi)”.
Tot secolul al XIX-lea și începutul celui următor, imaginea mahalalei e negativă. Mahalaua dă mitocani ca Ghiță Țirăcdău, apași, șefi de bandă, femei vulgare, prostituate. Cei ce se ridică din ea sînt – se crede – de o calitate umană îndoielnică: „Nu-i minune (spune Eminescu) ca simțirea-i să se poată înșela, / Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala”. Imaginea mahalalei e mereu în funcție de cea a centrului. Cu cît centrul se înalță (arhitectural, estetic), mahalaua, conservatoare, pare fie că stagnează, fie că dă înapoi. Centrul e pentru cei ce se afirmă; mahalaua e pentru retardatari ori pentru cei ce eșuează: un loc al abuzurilor, violenței, prostului gust, impurității. Centrul e „civilizat”, mahalaua e doar pitorească. Centrul oferă „evenimente”, mahalaua – „fapte diverse”. Curiozitatea față de ce se întîmplă într-o parte și în cealaltă e reciprocă, ceva mai mare totuși a mahalalei pentru centru decît a centrului pentru mahala. Un autor o determină în timp astfel: „Mărginașii Bucureștilor nu mai petreceau unii cu alții în mahalaua lor, ci, atrași de centru, se îndrumau într-acolo. Cam de pe cînd își lepădaseră pantalonii creți, hainele cu ceaprazuri și bumbi de aramă și ghetele cu scîrțîitori, cu tocuri înalte: ca să poată trece rîndunica printre talpă și toc, cam de pe atunci începuseră să fie atrași de miezul orașului. O dată portul mitocănesc lepădat, veneau să se amestece cu «nemțeștii» pe cari îi ciomăgiseră ori de cîte ori avuseseră prilejul”. Migrația are rareori celălalt sens. O dovedește și limbajul, unde nu se întîlnește o expresie similară cu „Parcă s-ar fi desfundat mahalalele”, care să evoce o afluență inversă.
Politica a făcut mahalaua și mai odioasă. Trezită la viață, dar lipsită de personalitate, dezorientată, confuză, ea e locul manipulărilor, al naivităților și fanatismelor. Aci se țin cele mai plebeene discursuri. Aci virulența alunecă în trivialitate și insultă. De aci se recrutează energumenii electorali și loturile de alegători inconștienți. Ceea ce în centru e idee sau convingere, aci e impuls. Devenită „periferie”, „suburbie”, „foburg”, „cartier”, mahalaua nu-și schimbă, însă, comportamentul. Oscilează între imitație și independență. Chiar și azi, pretutindeni, mahalaua („banlieu”, la francezi) constituie o „zonă dificilă”, cu probleme sociale, economice, educative. „Democrația” o saltă puțin, fără a o scoate dintr-ale ei. N-o limitează, ci, dimpotrivă, prin anumite recompensări, îi favorizează extinderea. Mai prolifică și mai tînără, ea are, mai dincoace, tendința de a cuceri centrul. Sub aspect moral, în multe părți, a și reușit.
De regulă, mahalaua invidiază centrul, căruia nu o dată, din diverse motive și sub diverse forme, îi este ostil. La rîndul său, centrul este egoist și o disprețuiește. Dar, paradoxal, și el are uneori slăbiciunea de a trece peste convenții și de a plonja în mahala. Lucru cert, interesul pentru lumea de acolo crește începînd din epoca interbelică, fapt ilustrat de un șir lung de autori și opere. Ceea ce rezultă e o literatură cînd umoristică (îndeosebi într-o primă fază), cînd sentimentală, cînd și una și alta. În acest context, care sînt semnele și chipul mahalalei la Bacovia? Mahalaua (cu pluralul neobișnuit, grozav: „măhălăli”) face parte din geografia operei sale, atît a poeziei, cît și a prozei. Autorul „Plumbului” e, de numeroase ori, un poet al „margini(lor) de tîrg”, marginilor orașului de provincie, și a ceea ce e dincolo de ele: lunca, crîngul, zăvoiul. Sau și mai departe: cîmpia, codrul. Marginile înseamnă locurile unde sînt amplasate cazarma, abatorul, moara, gara, cimitirul. Mahalaua e dincolo și dincoace de barieră. E maidanul, bordeiele, clădirile părăsite. Bacovia s-a născut în apropierea mahalalei; copil, apoi tînăr, a trecut prin ea, a frecventat-o; matur, a compătimit-o sau a detestat-o. La început, mahalaua e locul escapadelor bahice și erotice în regim tarifat, al inițierii în viața de boem, la concurență cu miturile acesteia: „E-o noapte udă, grea, te-neci afară./ Prin ceață – obosite, roșii, fără zare – / Ard, afumate, triste felinare / Ca într-o crîșmă umedă, murdară. // Prin măhălăli mai neagră noaptea pare… / Șivoaie-n case triste inundară – / Ș-auzi tușind o tusă-n sec, amară – / Prin ziduri vechi ce stau în dărîmare. // Ca Edgar Poe mă întorc spre casă, / Ori ca Verlaine, topit de băutură – / Și-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă. // Apoi, cu pași de-o nostimă măsură, / Prin întuneric bîjbîiesc prin casă, / Și cad, recad, și nu mai tac din gură”. (Sonet) Mahalaua e, ulterior, refugiul său în momentele de sfîșietoare tristețe: „O, nu mai cînta armonie pribeagă, / Că plîng, și nu știu unde să mă duc, / În toamna care plînge pe-o veche modestie / Cu ploaia care curge în mahalaua bleagă, / În noaptea asta-n care am devenit năuc”. (Nocturnă) Mahalaua e locul „durerilor înăbușite”, al dramelor neînțelese și al melodramelor repede uitate, cum e cea evocată în poemul în proză „De Paști”. Ajuns în „orașul vast”, poetul urmează calea cunoscută: „Umbra mea se adîncește în cartiere democrate”, noua denumire pentru mahala fiind cea din publicistica epocii, dar întrebuințată aci cu ironie. Destinul l-a atras pe Bacovia către margine („foburg”), lumea în care te pierzi, favorabilă anonimatului. Fapt demn de remarcat, n-a făcut nici o încercare de a se muta în centru!
Lasă un răspuns