Un alt fenomen cu efecte nefavorabile stimulării unei economii de piață funcționale îl reprezintă fiscalitatea instalată în România. Din datele furnizate de reprezentanții Ministerului de Finanțe, rezultă nivelul de fiscalitate de după 1990, calculat ca raport între suma veniturilor bugetare publice din impozite, accize, taxe și alte contribuții și produsul intern brut, raport ce se situează între 28 – 31 la sută din acesta. Totodată, oficialii aceluiași minister mai precizează și caută să neconvingă de faptul că România dispune de unul din cele mai reduse niveluri de fiscalitate din Europa Centrală și de Est, cu excepția fiscalității veniturilor salariale.
Pornind de la nivelul de fiscalitate susținut, de circa 30 la sută din P.I.B., ar fi normal ca la nivelul agenților economici prețul produselor și al serviciilor să reprezinte aproximativ aceeași proporție de circa 30 la sută, dar realitățile ne oferă o cu totul altă situație, care impune clarificări din partea organismelor abilitate ale statului.
În calitate de beneficiar al informațiilor furnizate de ministerul specializat, am reținut că în structura P.I.B. se regăsesc o serie de componente nepurtătoare de obligații fiscale care să completeze resursele financiare necesare alimentării bugetelor publice, cum ar fi:
– 8 – 10 la sută, corespunzător autoconsumului în general, și în special celui din gospodăriile țărănești;
– 32 – 45 la sută, volumul economiei subterane, la care se mai adaugă 8 – 10 la sută segmentul economic care se bucură de facilități fiscale legal aprobate, totalizînd circa 45 -50 la sută din P.I.B., care reprezintă partea inactivă din punct de vedere fiscal.
Chiar în situația că aceste date nu ar fi sută la sută exacte, dacă ne-am limita la datele furnizate de oficialități, ar reprezenta tot destul de mult (circa 30 – 35 la sută) P.I.B. inert, deci nepurtător de obligații fiscale.
Un calcul simplu, fără a apela la ajutorul computerelor de ultimă generație, ar induce concluzia că dacă din valoarea P.I.B.-ului luat în calculul bugetului de stat pe anul 2003, de 1.875.000 miliarde de lei s-ar opera deducerea părții inactive fiscal de circa 40 la sută, ar rămîne partea activă, care ar putea fi luată în calculul nivelului de fiscalitate, respectiv 1.125.000 miliarde de lei. Prin raportarea părții active a P.I.B.-ului la volumul veniturilor din fiscalitate, de circa 650.000 de miliarde de lei, care cuprinde bugetul de stat, asigurările sociale, de sănătate, bugetele locale etc, ar reveni un nivel de fiscalitate de aproximativ 55 la sută, care chiar în situația unor date aproximative reprezintă o adevărată povară fiscală pentru agenții economici și contribuabilii persoane fizice.
În fața acestor situații, la o primă constatare destul de alarmantă, s-ar impune, în conformitate cu prevederile Legii 544/2001, ca presa să invite reprezentanții Ministerului de Finanțe, ca și pe ai celorlalte organisme responsabile de furnizarea datelor necesare, la discuții de clarificare în mod public privind nivelul fiscalității din România de după 1990 și pînă în prezent, avînd în vedere cele prezentate în legătură cu partea inactivă din P.I.B din punct de vedere fiscal, dar în mod special situația din acest an.
Politicile fiscale elaborate pe baze de legi și reglementări departamentale au demonstrat că nu și-au realizat principalele misiuni și sarcini în armonizarea celor trei principii de bază ale dezvoltării economice prin intermediul pîrghiilor fiscale, și anume:
– stimularea dezvoltării sectoarelor producătoare de bunuri și servicii;
– creșterea și menținerea puterii de cumpărare a populației, care să asigure vigoare pieții interne, care reprezintă oxigenul dezvoltării economice;
– asigurarea resurselor financiare și materiale necesare funcționării instituțiilor statului și folosirea cît mai rațională a banilor publici pe bază de priorități stabilite în mod riguros și responsabil.
Este momentul să ne întrebăm: cum s-au realizat, după 1990, aceste principii, care se regăsesc și în Constituția țării? Rămîn să ne explice toți acei care au fost puși, ori și-au asumat responsabilitatea de a reprezenta interesele publice.
Povara fiscală din România, pe lîngă rezolvarea unor nevoi stringente ale perioadei de tranziție, mai contribuie și la unele situații care au generat o serie de neajunsuri în edificarea economiei de piață și dezvoltarea economico-socială a țării, cum ar fi:
– îndatorarea agenților economici și a populației cu sume imense către bugetele publice;
– prin stabilirea obligațiilor fiscale în funcție de costuri (salarii), s-au generat datorii fiscale, ceea ce a dus la executarea silită sau chiar la falimentul multor agenți economici;
– descurajarea investitorilor străini pentru a veni în România cu afaceri în diverse sectoare etc.
Măsurile luate în forță pentru recuperarea unor creanțe ale bugetului de stat, prin executarea silită de către Autoritatea Națională de Control, se situiază pe modelul acelorași acțiuni din perioadele anterioare, care au acționat asupra efectelor, și mai puțin sau deloc asupra cauzelor care generează alimentarea arieratelor cu obligații fiscale către bugetele publice. (Va urma). (Economist Pavel DARIE)
Lasă un răspuns