Această primăvară-iarnă, lungă și tîrzie, plină de capricii și surprize de la o zi la alta, ne amăgește, printre ferestrele de ploaie ori ninsoare, cu promisiuni de zile mai bune. Deocamdată încă-i frig și ceață, paltoanele și umbrelele rămîn la mare cinste, chiar dacă ghioceii mai sînt doar în amintirile recente. Au rămas, în schimb, toporașii și viorelele. Orașul e inundat de ele, culori fragede și proaspete, miros crud de pădure și de pămînt reavăn. Coboară cu ele, din coclauri de munte, după kilometri și kilometri de-alergătură și sute de plecăciuni de parcă le-ar cere iertare pentru sacrilegiul de a le scoate din locul unde și-au întins rădăcinile, copii de șchioapă. Țînci îmbrăcați sărăcăcios, sumar, înghețați de frig, dar încălziți de-o speranță; aceea de a le fi cumpărate florile în schimbul unei monede ușoare, de aluminiu, enormă în sărăcia lor, dar prea mică spre a le fi de-ajuns pentru o pîine. Au, cu toții, aceeași înfățișare, de parcă ar fi frați gemeni. Locul lor nu e aici, pe străzile orașului, pitulați pe după colțurile de blocuri pentru a se feri de stropii de ploaie sau de vîntul rece care le străbate hainele subțiri. Stau nemișcați, încremeniți, ore întregi, privind trecătorii cu ochi în care adie speranța și îndemnul: luați toporași și viorele. Din cînd în cînd, minunea se produce, și buchețelele din castronelele din tablă sau plastic devin mai puține. Strîng cu putere moneda în palmă, parcă spre a se convinge că e acolo, că e a lor, că n-au pierdut timpul în zadar, ca pe o victorie.
De fapt, ar trebui să se afle în cu totul altă parte, acasă, la școală sau, de ce nu, la joacă. Nevoia e cea care îi gonește la oraș, să facă un ban. Privesc vitrine, mașini, oameni. Prezențe inaccesibile pentru ei. Rolul lor e, pe cît de delicat, pe atît de ingrat și de întristător: să ne aducă un strop de frumusețe și bucurie, sacrificîndu-și bucuriile. Micile lor bucurii, în schimbul unei răsplate modeste – nădejdea că vor face rost de bani pentru pîinea de astăzi. Dar nu sînt puține zilele cînd seara, după ce lumina pleacă la culcare, mulți dintre ei să rămînă cu marfa necerută și cu buzunarele complet goale. Atunci ochii le sînt și mai triști, gurile și mai tăcute. Stau de vorbă cu ei. Aceeași poveste: mulți în casă, bani puțini sau deloc, părinți bolnavi ori bețivi violenți, sărăcie lucie. Sînt înscriși la școli, dar nu prea le frecventează. Trebuie rechizite, cărți, încălțări. De unde? Din alocația de stat? Așa puțină, cum e, le-o iau părinții și doar ei știu ce fac cu ea. Copiii sînt, în familiile lor, pe planul al doilea. Trebuie să-și cîștige pîinea, dreptul de a mînca. Unde sînt doi-trei, sau mai mulți, își împart sarcinile: unii se duc la cules de toporași și viorele, ceilalți – pleacă la oraș să le vîndă. Se rînduiesc. Mai greu e de cei singuri, obligați să le facă pe amîndouă, să se descurce. Cît cîștigă într-o zi? Douăzeci, treizeci, poate cincizeci de mii. Se strecoară prin mașini, șoferii se prefac că nu-i văd, scapă de biletul care, dacă ar fi plătit, le-ar lua aproape tot cîștigul. Pentru ei important e ca sezonul să țină cît mai mult. Vremea rece le e, de fapt, prielnică și prietenă. Se mai ajută cu cîte un pumn-doi de urzici sau grîușor. Comerț de supraviețuire. Ce-o fi mîine, peste o lună, vor vedea, de ce să se gîndească de pe-acum? O grijă în plus. N-au, și așa, destule? Carte? Vor învăța mai tîrziu! Dacă o vor mai face-o! Mai sigure sînt, însă, coarnele plugului. Le-ajunge a ști să scrie și să citească, silabisit, fiindcă de socotit, ce să socotească? Pustiul din buzunare? O monedă – două?
Iată de ce vă îndemn: nu treceți indiferenți pe lîngă acești copii! Intrebați-i de toporași și de viorele. Cumpărați-le buchețelele. Bucuria va fi reciprocă: un strop de culoare în casele dumneavoastră și, pentru ei, speranța de a mînca ceva. Astăzi. Mîine, e deja prea departe. (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns