Ovidiu GENARU
Apropo de declarațiile procurorului general al PNA, cred că nimic nu e mai greu decît să demonstrezi „penalitatea” unor comportamente ale jurnaliștilor care, poate, e posibil, tot ce e posibil fiindcă se trăiește pe bani, se înrolează în rîndul mercenarilor, adică scriu ce li se comandă împotriva lui Cutare, vreau un text în care să-l faci praf pe X, ai aici cîteva date, în rest te descurci, insinuezi, demolezi, știi tu cum, fără să putem fi agățați sau învinuiți de calomnie, că de aia te (plătesc)… O astfel de relație vicioasă e cu putință să existe chiar dacă, teoretic, ziaristul scrie un text împotriva propriilor sale convingeri. Toți presupunem că se poate întîmpla asta, rar, dar se poate întîmpla, din rea credință; deontologia profesională despre care se vorbește la superlativ este proprie doar jurnaliștilor morali. Patronul care cumpără un ziar n-o face doar de dragul profitului, și chiar de ar fi așa la început își dă seama curînd, forțat de împrejurări, că ieșirea lui în arenă se va contamina de jocul celorlalți competitori, că neutralitatea lui este imposibilă pe o piață intersectată violent de interese contradictorii. Cu cine mai ține și ăsta, ce hram poartă, pe cine sprijină, cine se află în spate, care-i sînt țintele preferate, ce tipărește în bulina albă și pe cine penalizează în cea neagră, dacă-i pute continuu ce face guvernul, sprijină dreapta ori stînga, ce simpatii are, și tot așa, sînt comentariile consumatorilor de presă, și ei de o diversitate ca lumea. Spune-mi ce ziar citești ca să-mi dau seama ce și cum gîndești și ce preferințe politice ai, e o constatare, un test dintre multe altele. Vreau să spun că presa, scrisă, vorbită, video, arată ca societatea și mă întreb de ce ar arăta altfel decît ca un eșantion din întregul tulbure al României de azi. Este chiar un eșantion important, caracteristic și caracterizant. Este presa uneori catastrofică? Panicardă? Delirantă, ficțională, face din țînțar armăsar? Superficială? Obsedată de sex și sinucideri? Critică, în loc să aducă laude? Cum e presa așa sîntem și noi. Cum sîntem noi? Sîntem și ceea ce consumăm, ce texte consonează cu interioarele noastre. Devorăm cutare ziar ca pe un copan de curcan, ca pe o frișcă. Titlurile mari, de-o șchioapă, senzaționale, cine cu cine se culcă, cine a furat și a vîndut, ce soluții a dat Cutare instanță, cine umflă comisioanele la medicamente și așa mai departe, însă de cele mai multe ori sub titluri enorme descoperi un text anost bazat pe o informație după ureche, vorba ceea, din surse care și-au declinat identitatea, sintagmă care sugerează credibilitatea pentru creduli, sub care poți să scrii orice, să ataci, să denigrezi, să batjocorești. Să-ți exprimi opiniile și punctele de vedere, avem această nemărginită libertate dar nu o dată ucenicul vrăjitor, nu îndeajuns de experimentat și stăpîn pe uneltele focului, se poate frige. A descoperit șmecheria și-și vinde sufletul diavolului seducător: banul. Vreau să spun că nu e imposibil, deși gazetăria este o profesiune de conștiință. De onoare. Curată. Prin alte țări un jurnalist care se respectă – și un jurnalist este un flămînd de adevăr, dreptate și justiție socială – dacă n-are studii specifice sau o diplomă academică de jurnalist, e musai să fi parcurs unu-doi-trei ani de drept penal sau civil. Ca să se responsabilizeze. Să-și dea seama de riscurile meseriei, de consecințe. Să nu se joace cu literele. Pentru „Baroane”, un pamflet celebru, Arghezi a făcut pușcărie, a fost deținut de conștiință, după un simulacru de proces, sub ocupație nemțească – fascistă. Insulta este un atentat la propria noastră imagine și atunci apelăm la instanță. Dacă aceasta este aservită și „lubrefiată”, atunci pierdem procesul. Atunci nu mai există nici o soluție. Instanțele sînt și ele oameni. Și gazetarii la fel. Au sensibilități, interese, simpatii. Imparțialitatea pare a fi doar atributul lui Dumnezeu. Noi sîntem subiectivi, scriitorii, gazetarii, de fapt noi toți. Dar cînd scriem despre destinul altora, dacă asta e meseria noastră, nici o Lege a Presei nu ne poate învăța cum s-o facem. Suveran este bunul simț. Măsura. Iar banul tocmai aici lucrează pervertindu-le pe amîndouă. Începînd de ieri și pînă în vecii vecilor, capitalismul generează corupție. Așa că Legea Presei ar trebui să fie chiar breasla jurnaliștilor; ea trebuie să monitorizeze prestația protagoniștilor pentru a-i amenda pe cei ce o dezonorează. Dacă există probe indubitabile. Standardele pe care le pretindem presei nu pot fi altele decît cele impuse nouă de noi înșine. Nu există grupuri sociale omogene, buni și răi, amestecați, voalați, disimulați, la nevoie cameleonici, sau incoruptibili, schimbători, oameni la urma urmei în mișcare continuă. Se spune că jurnaliștii sînt cîinii de pază ai democrației, cunoaștem și tindem spre asta. Și sînt. Descoperă matrapazlîcurile și afaceri necurate acolo unde acestea există dar, din păcate, și acolo unde li se „sugerează” uneori că ar fi bine să existe. O campanie ticăloasă de presă poate frînge un destin, poate pulveriza o carieră, pentru că Dumnealui, Cuvîntul nedrept, este cel mai puternic agent de îmbătrînire și dezagregare a ființei. L-am citat pe psihologul american Shulz. Are dreptate. Să-l mînuim cu grijă și măsură ca pe un martor doar al adevărului. Medicul depune un jurămînt public de credință. Jurnalistul jură doar în fața propriei conștiințe cu fiecare text publicat. Sau măcar așa ar trebui să fie.
Lasă un răspuns