Sînt aproape două luni de cînd îl văd în fiecare dimineață. Nebărbierit, cu țepii albi ai bărbii împungînd, parcă, aerul, cu ochii roșii de nesomn, dar sclipind a cumințenie și liniște sufletească. Cu mîinile mari, noduroase, mă întîmpină de parcă ne-am cunoaște de cînd lumea: „Ce mai faci? Cum ai dormit astă noapte? Da’ cu sănătatea, cum mai stai?” Așa mă întreabă și asta îl întreb și eu. Sîntem aproape același leat, eu îs mai „bătrîn” cu aproape doi ani de zile, dar asta n-are nici o importanță. Oricum sîntem o generație ce se apropie vertiginos de bătrînețea cea adevărată. Îi răspund că „așa și-așa” și el îmi răspunde la fel. Numai că eu, orășeanul, m-am odihnit și chiar am și dormit vreo cinci sau șase ceasuri din noapte în patul meu, cald, cu așternuturi curate. El, în schimb, țăranul din Matca, județul Galați, a dormit, dacă se poate spunea așa, aici, în piață, sub masa asta unde ziua își vinde marfa, adică salata verde și ridichile de lună. Aici, între lăzile cu produsele ieșite din munca lui și a nevestei lui, a încercat să se odihnească, a tremurat, mai mult, că nopțile de martie și aprilie au fost al naibii de reci, de neprietenoase. Ce aș putea face altceva, zice el, doar n-o să-mi las marfa aici să mi-o fure ăștia. Numai el știe care-s „ăștia”.
Așa se chinuie să cîștige un ban ca să investească iar. Folosește verbul „a investi” cu multă plăcere. Se vede că l-a învățat de cîțiva ani încoace. Astă noapte, pe la trei, unul dintre cei cinci feciori a mai adus un „transport”. Nu, nu pleacă prea repede acasă, să facă și el o baie, să se bărbierească, să arate ca om. De ieri îl ajută și nevastă-sa, Vasilica. Îs luați din ’62. E o femeie aprigă la muncă, dinamică. El e mai moale, dar toți îl știu, la el în sat, ca bun gospodar, harnic, dar mai tăcut, așa îl știu pe Neculai Nacu, și unii chiar îi urmează exemplul. Și gîndesc, cu o curiozitate permanentă cum de pe doar doi ari de teren scoate atîta salată și atîtea ridichi și, după ce le trece vremea, castraveți și roșii. Iar el le spune mereu că totu-i să iubești pămîntul și munca. Asta-i! Pămîntul și munca, și rosturile cîmpului. Toată viața n-a făcut altceva decît a muncit pămîntul, a muncit și la fosta colectivă și acum, ajuns în pragul bătrîneței celeia adevărate, și pămîntul lui. El și nevastă-sa, Vasilica, și cei cinci feciori cu nevestele lor, muncesc pămîntul. Asta fac și nu altceva. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns