Aproape că n-am întîlnit om pățit care să nu găsească vinovați pe alții de nefericirea lui. Alții care-i vor neapărat răul. Pînă la un punct, e de înțeles. Nimeni nu concede a recunoaște că într-o anume situație a fost neinspirat, leneș, fricos, căscat, fraier, rău intenționat, sau prost de-a binelea. Dar, extensia vinovăției altora de la individ la comunitatea umană este, de-acum, un viciu de gîndire destul de periculos pentru însăși viața socială. Dacă lucrurile merg prost în toate domeniile, crește corupția, cresc prețurile, se muncește alene, partidele se fragmentează minate de zîzanii interne este oare cazul să găsim în altă parte vinovăția? Transferul nefericirilor noastre asupra unor vinovați de regulă fără nume a devenit un mod curent de viață mai ales în sfera politicului. Dacă reformele așteptate se poticnesc în neputințe, dacă bunele intenții eșuează în sfera intereselor personale, de vină este fie Opoziția (care pare anihilată de Putere), fie agenturile străine, ungurii, rușii, evreii, intelectualii, țăranii cu primitivismul lor politic, țiganii, masonii, dracii – lacii. Pe scurt, mai toată lumea. Dar „toată lumea” înțeleasă ca ceilalți, ca alții. Nu există vinovați individualmente identificabili. În consecință, vinovăția plutește undeva în incertitudine. În acest caz, nici nu mai este amendabilă, ci doar generică, misterioasă, categorială. Alții sînt de vină. Noi? Noi sîntem un popor curat, omenos, harnic, deștept (care „vorbește numai în poezii”), eroic („apărîndu-și sărăcia și nevoile și neamul”). Și iată că plutind uleios prin lume, surîzători și melancolici, contrariați de îndărătnicia vremurilor, sîntem îndemnați la rele de tot soiul de inamici. Ei iau mîinile noastre dalbe și le vîră pînă la cot în bugetul de stat, ne pun să mistificăm licitațiile pentru a ni se atribui lucrări ale căror costuri sînt artificial umflate, din care se obțin mormane de valută oferită de instituțiile europene, ca să putem da cotizația partidului drag. Tot ei ne îndeamnă să facem contrabandă, să devastăm pădurile și mediul ambiant. „Alții” amețesc mințile fetelor noastre și le trimit în tirurile turcești, la „produs” pe marginea șoselelor sau în șantanurile străine. Ne pun să ne ticăloșim în tot soiul de matrapazlîcuri mari și mici. Și tot „alții” ne învață să dăm cu bîta și cu cuțitul (pe noi, care știm să mînuim doar fluierul mioritic), să ne batjocorim unii pe alții, să expectorăm injurii scabroase la fiecare două trei propoziții. Bineînțeles că n-avem nici o vină dacă furăm orice ne pică sub mînă, atîta timp cît Guvernul ne apasă cu tot felul de impozite și taxe și ne scade din puținătatea venitului. Nu-i așa că el este de vină? Noi din ce să trăim? Doar n-o să dăm în cap cuiva. Mai bine furăm, primim șpagă, generalizăm hoția și corupția, iar dacă sîntem prinși, fie că alții ne-au „jucat” pe la spate, fie am avut ghinion. Și dacă fură Guvernul, noi de ce să nu furăm? Sîntem noi vinovați cu ceva? Firește că nu. De vină e neapărat altcineva, care ne-a pus gînd rău și și-a făcut un mod de viață din persecuția bietului popor român, naiv și manipulabil ca o plastilină la îndemîna tuturor veneticilor!
Dacă vom continua să gîndim așa, tare mi-e teamă că vom deveni o nație de iresponsabili. Dacă pentru tot ce pățim și pătimim sînt mereu vinovați alții, înseamnă că sîntem pierduți, nu mai e nimic de făcut. Pentru că de la „vinovați sînt alții” la „nu e nimeni vinovat” nu-i decît un pas. Transferul culpelor, delegarea răspunderilor asupra unor instanțe mereu exterioare nouă sînt procedee de dezadaptare la realitățile vieții sociale și semne de carență vitală. Această formă de dezadaptare este o moștenire sinistră a ceaușismului. Numai sub sceptrul lui demonic se urmărea descurajarea deciziei individuale pentru a obține naturi umane slabe, preluate de o tutelă politică dictatorială.
A nu-ți asuma răspunderea propriilor tale acte devenise o formă de supraviețuire. A venit timpul să nu mai căutăm în altă parte cauzele neputințelor noastre, ci să ne recuperăm maturitatea, să ne deprindem cu asumarea lucidă a reușitelor sau eșecurilor. Numai după ce ne vom fi răfuit zdravăn cu nevrednicia proprie, ne vom cîștiga dreptul de a semnala vina altora (ruși, unguri, evrei, țigani, americani, politicieni, masoni, ce-or fi ei). Trebuie abandonată o dată pentru totdeauna inerția și pasivitatea minerală în care ne complacem, așteptînd soluții, dezlegări, milă de la străinii pe care, de altfel, îi bîrfim și îi suspectăm de interese oculte. Dacă mereu „alții” sînt răspunzători de vulnerabilitatea și imobilismul nostru (legendar de-acum), ne vom trezi scutiți de orice vină, dar și lipsiți de virtuți. Pentru a anihila această precaritate a modului de a gîndi și acționa, e absolut necesar să nu-i mai identificăm pe acei „alții” decît cu noi înșine. Altfel, nu obținem decît o mahmureală paralizantă. Credința că totul se „aranjează” la niveluri oculte, nu ne lasă nici o șansă de reușită: ne resemnăm sau ne sinucidem. Pentru că la ce bun să lupți dacă jocurile sînt făcute dinainte? Fără să neg că Puterea politică are și ea o contribuție hotărîtoare la impasul nostru psihologic, nu mă pot hotărî astăzi să purced la lapidarea ei. Prea se înghesuie mulți. Mai tot publicistul român înjură Guvernul. Presa e plină de sarcasm, de aplomb bășcălios, de vervă foiletonistică, șfichiuind din toate pozițiile Puterea și partidul de guvernămînt. Întrebarea e ce-i opunem acestei puteri criticabile, pe cine și în ce mod. Democrații (PD) par cu totul neinspirați scoțîndu-l în față pe Emil Boc, iar liberalii neîncercînd să o promoveze pe Mona Muscă, care se dovedește și un politician versat și mai ales o doamnă în care poți avea încredere. Amîndouă partidele, însă, șchioapătă și se divid, mînate de ambițiile parvenirii multora dintre liderii lor, care trec la PSD sau (cei mai nehotărîți) regretînd plecarea din PDSR-ul domnilor Iliescu și Năstase. (Vasile PRUTEANU)
Lasă un răspuns