REPORTER ÎN PIAȚĂ Doi gînsaci din Stănișești

Duminica, în Piața mare a Bacăului, e și Tîrgul animalelor mici. Aici, la poarta fostei Școli nr. 2, în prezent a Vivariului, o să întîlnești – fie vară, fie iarnă – o mulțime de oameni care vînd porumbei, pești exotici, căței de rasă, iepuri și iepuroaice, hrană pentru peștișori și altele. În rîndul „altora” am întîlnit, duminica trecută, doi gînsaci. Erau într-un sac, cu gîturile și capetele scoase la „aer”, iar stăpînul lor, care „se rătăcise” în această piață în care e interzisă vînzarea păsărilor de carne, era un bărbat destul de tînăr, cu o căciulă neagră, din blană de miel, pe cap, roșu la față și grozav de vorbăreț. Tocmai îl întrebase o doamnă „orășeancă” – așa i-a zis bărbatul, „se vede cît de colo că mata ești orășeancă. Noi, ăștia, țăranii, ne pricepem la oameni ca și la animale” – de-s de vînzare „orătăniile acelea din sac”. Și omul tocmai îi spusese că „da” și că fiecare dintre „orătănii” costă 350.000, iar la mirarea doamnei, cel cu păsările își dădu drumul: „Ai auzit de Stănișești…? Nu, se vede pe ochii matale că nu, eu cîntăresc omul din ochi, Stănișeștii sînt satul meu natal, cum ajungi, din Bacău, la Vultureni, nu intri în sat, o cotești la stînga, peste deal și tocmai acolo, în vale, acolo e satul Stănișești… Hei, ce gînsaci mari și buni cresc oamenii de pe la noi…! Uite, ai aici, în față, două exemplare, nu orătănii, cum le-ai zis mata, că le-ai jignit cînd le-ai spus așa, ăștia-s gînsaci, nu glumăăă!” Tăcu pentru cîteva momente, că în jurul lui s-au adunat mai mulți inși care au lăsat deoparte porumbeii și peștișorii și cățeii și iepurașii și acum priveau cu interes crescînd la cei doi gînsaci care, bănuind, se vede, atenția de care începuseră să se bucure, ieșiră cam pe jumătate din sac… În aceste împrejurări net favorabile lui, țăranul din Stănișești continuă pe un ton și într-un ritm și mai convingător: „Aceste splendide animale, care au cam trei ani ca vîrstă, au o mulțime de urmași, gîsculițe și gînsaci, n-aveți idee ce bărbătoși sînt, eu am acasă ograda plină de gîște, acum, am zis, să-i vînd pe ăștia doi, că și-au făcut pe deplin datoria, și nici n-am de gînd să las un leuț sub 350 de mii… Așa că cine vrea să-i cumpere, îi dau, deși îi vînd cu mare strîngere de inimă, pentru că mi-au fost credincioși toată viața lor, da’ am mare nevoie de bani…, asta-i…?”

… Nu știu dacă, în cele din urmă, omul nostru din Stănișești și-a vîndut sau nu „marfa”. Am plecat zicîndu-mi că omul e făcut să fie negustor și că ar fi net de-asupra multora de prin piață care nici nu știu să răspundă la bună ziua. (Eugen VERMAN)