ACCENTE Slogan și autentic în democrația românească (I)

Preluînd un excelent studiu al eminentului istoric și om de litere Jacques Barzun despre principiile guvernării democratice, fundamental prin analiza obiectivă a evoluției sale istorice și a semnelor de întrebare pe care le ridică, l-am adaptat cerințelor pe care le impune existența unei democrații autentice în țara noastră. Dar, și ca un semnal de alarmă adresat celor care ne conduc destinele, în special adevăraților oameni politici care se consideră capabili să democratizeze România în anii viitori.

Idealurile democrației la care tindem cu toții – libertate, egalitate, suveranitatea poporului – sînt atît de atrăgătoare, încît o mare diversitate de regimuri, inclusiv cel românesc, le proslăvesc, în principiu. Totuși, aspectul-cheie îl constituie, mai ales la noi, în România, cum spunea Barzun, aparatul de guvernare, „întrucît ceea ce face ca un sistem de guvernare să fie sau să nu fie liber nu este o teorie, ci modul în care funcționează acest aparat”.

Este clar că sistemul de funcționalitate al guvernării democratice nu poate fi importat, susține teoreticianul mai sus-citat, ci el trebuie să reflecte specificul istoric al fiecărei națiuni în parte și obiceiurile inimii poporului respectiv. O caracteristică dominantă și care caută să se permanentizeze în democratizarea României este modul în care aparatul de guvernare gîndește și acționează în domeniul politicii externe a țării noastre, cu dorința și speranța ca aceasta să devină și să fie considerată o societate democratică. Exemple în acest sens pot fi date, între altele, aderarea României la NATO și la Uniunea Europeană, aderări de multe ori grăbite din punct de vedere politic și nu din cel economic și social, care ar presupune o gîndire mai laborioasă, mai răbdătoare în găsirea soluțiilor celor mai favorabile. Teorema democrației pare a fi simplă, dacă, bineînțeles ar fi respectată și aplicată, în scopul asigurării libertății oamenilor; condiția optimă este ca poporul să fie suveran, iar această suveranitate populară implică egalitate politică și socială.

Dacă scrutăm lumea întregului secol XX și cea a începutului de secol XXI, întîlnim pretutindeni situația, cel puțin din punctul de vedere al declarațiilor, precum că guvernul unei țări este de sorginte populară. Pretutindeni întîlnim partide politice, alegeri și adunări legislative. Deosebirea constă în cine sînt cei care constituie, respectiv reprezintă poporul, care este înțelesul termenului „partid” și cum acționează reprezentanții statului în folosul sau în detrimentul poporului. Democrația este considerată a fi sinonimă cu guvernarea liberă; „poporul suveran” este un termen considerat a denota totalitatea, majoritatea sau o parte a oamenilor care trăiesc pe teritoriul unui stat; ce tipuri de libertăți sînt garantate de către acesta, cum este asigurată existența lor și care sînt categoriile de cetățeni și indivizi care se bucură cu adevărat de aceste libertăți. Sînt întrebări complicate pe care în special noi, românii, ni le punem deseori și pe care atît politicienii noștri atît de teoreticieni, cît și unii ziariști preferă să le ignore. Esențial este – așa după cum afirma marele filosof și politician francez Jean Jacques Rousseau – ca înainte de instituirea oricărui mecanism de guvernarte să se ia în considerare istoria, caracterul, obiceiurile, religia, baza economică și nivelul de educație ce caracterizează un anumit popor.

Deși schimbările petrecute în ultimii 60 de ani în societățile democratice au fost similare, ele nu au fost niciodată uniforme. Noțiunile de liberate și egalitate au căpătat înțelesuri care diferă de la o țară la alta, sau chiar se contrazic. Putem afirma că în România un sistem național de servicii medicale sporește sau reduce libertatea? Putem spune că regulamentele privind utilizările ce pot fi date anumitor zone și rezervații naturale ocrotesc sau încalcă drepturile de proprietate? (va urma) (Romulus Dan BUSNEA)