Recunoaștem că o parte din vina pentru actuala stare a sistemului medical revine și personalului din branșă. Prin espectativă, lipsă de fermitate împotriva nedreptăților, abuzurilor insolente de tot felul generate de niște închipuiți care nu au nimic în comun cu practica medicală. În general, medicii nu sînt uniți și nu au fost niciodată. Dar nimic nu le-ar sta în cale dacă ar fi solidari în susținerea punctelor lor de vedere. Argumentate temeinic. Astfel se explică de ce sînt ocrotiți, acceptați o mulțime de așa-ziși tămăduitori… empirici, vraci, vrăjitori sau cum se vor fi numind, care tratează orice boală, sfidînd cele mai elementare reguli farmaco-dinamice, începînd cu argila miraculoasă, excremente de animale, fierturi descîntate din ierburi, aducînd beneficii miraculoase „magicienilor”, fără nici un efect terapeutic. Uneori chiar cu un rezultat contrariu așteptării de însănătoșire. Faptul că au acceptul (tacit sau formal) al Ministerului Sănătății pentru „producătorii” și „producțiile” respective (să nu mai amintim de publicitate) ne face să presupunem că stimularea acestor obișnuințe produce în domeniul specificat un profit împărțitor deloc de neglijat pentru „acționari”. În astă vreme, fabricile de medicamente autohtone au falimentat sau au fost „conduse” spre colaps. Aerisind (firesc?) drumul leacurilor străine foarte scumpe, multe din ele cu efecte curative îndoielnice. Quat erat demonstrandum? Pentru greșelile comise sub patronajul Ministerului Sănătății suferim cu toții. Medici și pacienți. După cum insistă o zicală populară, în disputa eternă între cîine și lup, cea mai vinovată pisică este… șoarecele. Imaginați-vă singuri pe ce umeri cade responsabilitatea… iresponsabilității. Un merit tot au diriguitorii despre care facem vorbire. Ei se referă la înființarea unor „centre de excelență” – spitale dotate cu aparatură complexă, din ultima generație, folosite de cei aleși îngrijorați pentru sănătatea lor prețioasă. Între timp, pentru muritorii de rînd s-au înmulțit „centrele de umilință”, lipsite de hrană, medicamente, aparatură funcțională elementară. Oricum, înăuntru sau în afara granițelor (unde se duc doar îmbogățiții tranziției) există boli pe care nu le poate vindeca, decît Dumnezeu. În mare mila Sa! Dar cu maladiile sistemului cum rămîne? Aici, nici fantezia, nici minunea nu ajută. Greu de împăcat această dilemă înscrisă într-un cerc vicios. Și atunci, cum se poate lucra în aceste condiții agravant precare? Cine mai riscă o intervenție chirurgicală atunci cînd necesitățile uzuale lipsesc? Calvar. În fața suferinței, dispare toată poezia vieții. Nimeni nu scapă – într-un fel sau altul – de boală. Nimeni nu este mare în suferință. Mulți nu știu. Și oricît i-ar sfida pe cei din jur cu norocul lor de posesori ai unor avuții fabuloase – agonisite desigur nu din muncă cinstită – vor afla în trufia lor că „de la sublim la ridicol nu-i decît un pas”. Iar a desconsidera suferința aproapelui, prin lipsa de sprijin – decît întîmplător și sporadic – a instituțiilor spitalicești, nu-i decît o formă a disprețuirii vieții. Numai cei care se-ntîlnesc zi de zi și noapte de noapte cu înfățișările indescriptibile ale suferinței pot înțelege. Vreau să văd un om normal care rămîne indiferent la dispariția unei ființe dragi. Vreau să cunosc pe cineva obsedat de ideea unei despărțiri iminente, că nu a plecat înfrînt de durere și nu a plîns. Chiar dacă știa că lăcrimarea era zadarnică. Guvernanți și potentați care vă credeți imuni. Nu uitați! Nimeni nu poate fi biruitor peste amăgirile lumii. Ele, amăgirile, nu sînt nici bucurii, nici întristări. Sînt ca o șoaptă adîncă și tainică. O părere nedefinită, neconturată, care zbuciumă, zvîrcolește sufletul chinuit de regrete și remușcări. Dar asta e prea greu de înțeles pentru predicatorii, executorii de legiuiri împotriva firii. N-au înțeles ei lucruri cu mult mai simple! Nu ne-a rămas, nouă, decît speranța vitregă a amăgirii. (dr. Ioan HĂLMACIU – medic primar chirurg, Onești)
Lasă un răspuns