ÎNTÎMPLĂRI ADEVĂRATE Menajeria Babilon

Bună dimineața, Zumbi! Hai, sus, nu mai lenevi, soarele s-a ‘nălțat de-o șchioapă și tu încă mai dormi? Toți ți-au luat-o înainte! Și Flori, și Mami, și Vicu, pînă și Titi s-au trezit ș-acum zburdă prin ocol. Așteaptă tainul, dar nu pot să li-l dau din cauza ta. M-ai făcut de rîs, ce mai!

Puștiul dolofan, cu ochi albaștri ca sineala și privirea ce se vrea severă, face un semn, chipurile mustrător, cu degetul arătător, spre prietenul său necuvîntător. Să tot aibă 10 – 12 ani. Alură de luptător. Fața, plină de pistrui, parcă-i o țandără de cer, noaptea, spuzit de stele. Poartă pantaloni „trei sferturi”, în carouri galben-maronii, cu bretele încrucișate la spate și-o cămașă albă, din țesătură aspră, de cînepă, lucrată de Ica. E desculț. Lipăie cu picioarele goale pe pămîntul tare al bătăturii, stîrnind mici rotocoale de colb. Are treburi pînă peste cap! E ora la care își hrănește menajeria. Prietenii cu patru picioare. Zumbi, ați ghicit, e ursulețul jucăuș ce și-a găsit sălaș aici încă de pe cînd îl alăpta cu biberolul. Orfan. Ursoaica-mamă îl abandonase într-un luminiș, nu se știe din ce pricină. Flori e puiul de căprioară, regina neîncoronată a ogrăzii, cu blana arămie, netedă și catifelată, iar Mami, căprița sură împodobită cu două cioturi de cornițe de să te-apuce rîsul, nu alta, cînd încearcă să-și împungă fîrtații. Vicu? Nu știți cine este Vicu?! Păi, cin’ să fie decît jucanul care rumegă într-una?! In sfîrșit, Titi. Dulăul lînos, alb și voinic. Stăpînul. Dar peste toți domnește el, Chichi, băiețelul dolofan cu fața spuzită de pistrui. Regele, recunoscut, al Menajeriei Babilon de la cantonul Sub Pădure. Coroana i-o pusese chiar tătîne-său, pădurarul, de-i spun oamenii Mierlă, poreclă ce i se trage de la meșteșugul de a zice cu foc din frunză și din pieptene. Numele adevărat i-l uitaseră, parcă Ciocîrlie îi zicea, dar asta nici că are vreo importanță!

Trezește-te, Zumbi!

Ghemotocul de păr brun-roșcat se desface, se lungește, deschide pleoapele și-și cască fălcile de parc-ar vrea să zîmbească de cine știe ce șotie. Mormăie ceva, a bună dimineața, și zvîcnește în patru labe. Dă roată ogrăzii, cu privirea, de parc-ar vrea să facă apelul dobitoacelor, ș-apoi pornește agale către hrănitoarea ce-l ademenește cu mirosul proaspăt al fînului. Nici n-a făcut bine ochi și are chef de joacă. In loc de binețe, face o tumbă. Flori, Mami, Vicu și Titi îl privesc cum se maimuțărește dîndu-se în spectacol și își bîțîie capetele în semn de mulțumire. Iși cunosc bine prietenul, știu ce poate, la ce să se aștepte de la el. E vedeta. Zumbi se ridică apoi în două labe, face o plecăciune scoțîndu-și de pe cap un joben imaginar, după care se îndreaptă spre Dolofanul cerșindu-și răsplata. Care vine. Din buzunarul lui Chichi ies la iveală mai multe pătrățele de zahăr cubic, gălbui, pe care le împarte cu dărnicie. Primul e, desigur, Zumbi. Mormăie de plăcere, în vreme ce Mami își dă glas bucuriei cu două behăituri pițigăiate, tremurate, iar Titi hămăie scurt și dă din coadă. Orătăniile curții privesc curioase, neînțelegînd ce se întîmplă. De, minți de găină cu creierele cît gămălia! Chichi face un semn, iar tîrla se-nșiruie ca la defilare în urma lui. Ies pe poarta largă și-o iau pe poteca ce s-afundă în pădure, spre Poiana Zînelor. Aici își fac mendrele. In fiecare zi. Parcă-i Trupa lui Papuc. Puștimea cătunului, să tot fie vreo cinșpe-douăzeci de prichindei, e-n păr, așteaptă actorii mai ceva ca prînzul demîncare. Aici își fac veacul. Vin să vadă Circul. Zumbi, răsfățatul, se dă de-a dura, cu Titi după el lătrînd de zici că e-alungat de-un roi de albine furioase. Flori își leagănă capul grațios cu înțelepciune îngăduitoare, de la unul la altul, e prea delicată pentru a se da în spectacol, iar Mami dă să-mpungă o tufă de scaieți ce parcă-i fac cu ochiul a promisiune: nici nu știi ce delicii te așteaptă! Doar Vicu pufăie prin iarba ‘naltă și grasă , alungînd praful ce i-ar putea strica gustul fraged al plăcerii. Prichindeii rîd cu gurile pîn’ la urechi, plăceri nevinovate, cine-a mai văzut să se-adune, prietenie mare, un pui de urs și altul de căprioară, un vițeluș, o căpriță nărăvașă și-un dulău, iar peste toți, el, Pistruiatul. Bine-ar fi prins și-un purceluș, acolo, de mistreț, un pui de lup și, de ce nu, o cumătră’ vulpe, dar interesele le-au purtat pașii spre alte poteci. Or să vină ei, de ce nu, și-n Poiana Zînelor. Pînă atunci, Trupa, cu prîsneii de mucoși prin preajmă, își face numărul, spre deliciul privitorilor. Trai pe vătrai, cu distracție pe gratis!

Spre scăpătat fac cale-ntoarsă spre cantonul Sub Pădure. Ograda-și întîmpină chiriașii fără să-i întrebe unde și cu ce și-au irosit timpul. Orătăniile picotesc a somn, nu au ochi pentru intrușii ăștia cam zevzeci și destul de gălăgioși. De, fiecare cu manierele lui! Prietenii rare, cum nu prea se văd, da’ uite că se poate, nu doar cîinele și cu pisica, ori motanul cu șoricelul, să stea bot în bot și să se pupe cu foc! Se poate și la case mai mari, ca asta a pădurarului de-l strigă oamenii mă Mierlă! Pentru isprava lui ș-a pîrdalnicului de fecior, de-a-mpăca animalele pădurii cu cele din ogradă, li s-a dus buhul cale de șapte ocoale și chiar mai mult. Da’ nici el, bătrînu’, nu scapă ocazia să spună, are vorba lui cu tîlc, după ce sloboade pe gîtlej un pahar, mai multe, de trăscău: ‘tu-i mama lui de parlament! Le-am venit eu de hac ăstora care nu cuvîntă, și nu le-oi face-o ălora de se cred buricul țării?! In ogradă, la neica, adunarea!… (Mihai BUZNEA)