Mihai BUZNEA
Un sfat, se înțelege că-i înțelept dacă-i sfat, ne învață că orice suferință își are leacul. Te doare ceva? O măsea, un picior, capul și nu reușești să scapi cu nici un chip? Soluția e cum nu se poate mai simplă: provoacă-ți o durere mai mare și vei uita de cealaltă. La mintea cocoșului, nu-i așa?
Deunăzi, mi-am încasat pensia. Bursa, cum îi zice o mai veche cunoștință de-a mea. Un altul o socoate a fi drept ajutor de șomaj, dar unul mai de lux. Ne-recorelată, ne-indexată, ne-aliniată, ne-compensată. Și, ca în fiecare 20 ale lunii, m-au apucat subit niște fierbințeli pe la tîmple ce au ținut pînă a doua zi, cînd m-am dus în piață. Minune mare! După primul tur, cu ochii holbați spre și pe tarabe, simt că tîmplele nu-mi mai zvîcnesc. Pasă-mi-te, găsisem antidotul. Mă împiedicam de el la tot pasul. Prețurile, asta-i, dom’le, care nu-s prohibitive, dar cam imposibile. Care-i cam tot aia! Pe-un kilogram de ardei gras mi se cer o sută de mii de lei. Care nici măcar nu-i prea gras, ci mai mult subdezvoltat, dar oricum, se cheamă că-i trufanda. Nu-i dau, banii – se înțelege, fiindcă-mi amintesc, brusc, că leguma respectivă nu-mi face prea bine la lingurică. Alături, îmi fac cu ochiul ciorchini mari de struguri, cu boaba cît nuca. Rozalii. Unul la kilogram. O sutădouăj’de mii. Privesc peste, să nu-l mai am în fața ochilor, dar retina mi se lipește de un alt preț la fel de superdezvoltat: roșii românești, 60 000, la rînd, nu pe alese. Grapefruit-ul, devenit și el tot mai rotofei, ca o minge de baschet, a crescut și în valoare, a sărit pragul de cincizeci. De mii. Căpșunile, că au apărut și ele tocmai de pe la Satu Mare, nu le iei fără 60.000. Cartoful, cît pumnul unui boxer și neted la pieliță ca o fată mare, că mai e și de-ăștia, face vreo 16.000. Să tot trăiești, nu alta! Piața – ca o expoziție: privești, dar nu pui mîna. Te saturi cu ochii. Vorba vine!
E bine, totuși, că am scăpat de fierbințeală, deși parcă-parcă mă încearcă o durere surdă pe la occipital, iar mîinile îmi cam tremură, deși nu mă știu cu parkinson. Nu le dau atenție și, așa cum am venit, adică cu sacoșa goală, iau înapoi drumul spre casă. În fond, ce atîta mîncare, doar nu am devenit sclavul gurii! Tocmai s-a făcut de ora emisiunilor informative la teve-uri. Butonez și mă pun pe văzut și ascultat. Crainicul îmi spune că în piețele bucureștene au apărut cireșele de mai. Frumoase, mari și rumenite de mai să-ți înfigi deștele în ecran. Oprește-te, amice, îmi șoptește, de pe umăr, îngerul păzitor. Cu pensia ta abia dacă-ți ajunge pentru vreo două kile și jumate. Ia una și mulțumește-te: zece mii bucata, un milion ocaua și gata, ți-ai făcut damblaua. Căpșunile, mai modeste, le poți adjudeca cu un sfert de milion. Cartofii noi, că sînt și ei prezenți la apel, țin isonul: juma de sută! Varza proaspătă, la fel. Halal de noi! Brusc, realizez că mi-a dispărut cocleala din gură și zvîcnelile din tîmplă. Aha, iată unde mi-era antitodul. La Bucur-Obor sau în Amzei. Înșfac plasa și mă-ntorc în piața mea dragă, unde comercianții tuciurii la chip mi se par ca niște serafimi, iar prețurile, mici ca cele de la stabilizarea din ’47, de să le vezi doar la microscop. Și ce dacă! Rămîn la fel de inabordabile.
Așa, dintr-o sîcîială în alta, îmi fac socoteala că trufandalele de primăvară le voi avea pe masă doar pe la sfîrșitul toamnei, dacă va să fie un sezon normal, deși nu prea pare. Ori la anul. Sau niciodată. În fond, ce atîta prospătură, ce-i cu mofturile astea? Parcă eschimosul din ghețurile Groenlandei se-ndoapă cu cireșe de mai, cartofi de lună și căpșuni ori varză? Nici n-a auzit de ele. Înfulecă la osînză de focă pînă i se face silă și tot nu dă vina pe careva. Poate doar pe nepriceperea în ale vînătorii, dar asta-i numai și numai treaba lui. Că prea ne-am învățat noi, românii, cu delicatesurile și nu ne mai satură altceva! Ce, spanacul, ori ridichile, nu-s tot crudități? Un dărab de pîine c-un smoc de furaj verde ori o mînă de ridichi și gata, ți-ai împrospătat sîngele. Sar vitaminele din tine afară! Sfîrîie precum sifonul.
Sclav al poftelor ce sînt, și de nelecuit! Dau să scot o bancnotă, cea mai mică, știți care-i, pentru a-mi cumpăra o felie de pepene „de import”, cînd aud: Au, mă doare! Striga buzunarul. L-am lăsat în pace. Bine c-am scăpat eu de migrenă! Pînă luna viitoare. Cît despre suferințele altora, să le fie de bine. Ce-am eu comun cu buzunarul?!
Lasă un răspuns