Vasile PRUTEANU
Cu mai bine de trei decenii în urmă am hotărît, împreună cu Constantin Donea (actualul director al Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național) să organizăm la Oituz, de 9 Mai, o sărbătoare a adevăraților eroi ai neamului, din care să lipsească „conducătorul iubit”, pe care poeții Adrian Păunescu și Vadim Tudor îl supranumiseră „Soare al istoriei”, îngrețoșîndu-ne definitiv. A fost imaginat un scenariu dramatic, emoționant pentru un spectacol de sunet și lumină. Pe banda magnetică se striga apelul de dimineață al regimentului care urma să intre în luptă pe aliniamentul Oituz-Tg.Ocna-Cireșoaia (era, evident, vorba despre luptele din primul război mondial și de locul unde glorioasa armata română a cîștigat bătălia decisivă împotriva cotropitorului german). După apel, se desfășura marea bătălie. Cerul și Pămîntul se cutremurau de bubuitul tunurilor, „cățelele” (mitralierele) clănțăneau secerînd mii de vieți, „răpăitul” puștilor și exploziile grenadelor umpleau văile. Ordinele zburau de la un pluton la altul, de la o companie la alta, vaietele celor răniți îți sfîșiau inima. Cînd a coborît noaptea și cerul a devenit limpede, furia luptelor s-a potolit treptat, pînă cînd liniștea s-a așternut peste trupurile celor căzuți și sufletele lor au început a urca spre „Marele Mîngîietor”. S-a făcut din nou apelul regimentului. Pe doi brazi compeuri din cimitirul eroilor spoturile luminau replicile. Cînd se striga un nume de oștean, lumina cădea pe unul dintre arbori, iar cînd se răspundea, spotul lumina pe celălalt. Dacă ostașul apelat răspundea prezent, însemna că supraviețuise luptelor crîncene. Dacă nu, spotul lumina crucea cu numele celui strigat, iar compeurul răspundea cu voce gravă, blîndă, tragică: „Căzut la datorie”. Mii de soldați, sergenți, subofițeri, ofițeri inferiori și superiori erau „căzuți pentru patrie”. La un moment dat, compeurul strigă: „Sublocotenent Matei Alexandru”. „PREZENT”, se auzi de undeva, din mulțimea aflată în întuneric. Puternic, ferm, cu glas vitejesc. Am încremenit! Spotul luminos îl căuta cu disperare pe cel ce răspunsese. Cînd l-a descoperit, în fața mulțimii uluite se afla, în poziție de drepți, generalul în retragere Alexandru Matei, supraviețuitor al marii înfruntări de la Oituz. Drept ca un stejar tînăr, cu pieptul bombat sub uniforma plină de decorații, parcă gata de a se jertfi pentru neam și țară. În acel moment îl aveam în față pe sublocotenentul brav, eroic, viteaz, și nu un bătrîn general în retragere, împuținat la trup, albit de ani și gîrbovit de necazuri. Din toată ființa lui radiau forță, hotărîre, curaj, demnitate. Ni se pusese un nod în gît, iar lacrimile ne șiroiau pe fețe. Bătrînul erou a fost imediat înconjurat de mulțime și de organizatori cu o dragoste fierbinte, cu un respect imposibil de descris. Deodată, vocea lui a început să intoneze firav un cîntec ostășesc. Sub cerul înalt, luminat de o lună plină, în noaptea caldă de Mai, s-au ridicat cristalin, în răspuns, vocile corului din Oituz: „Presărați pe-a lor morminte…”. O sută de fete și flăcăi cîntau în surdină și cu o uluitoare limpezime acest minunat cîntec al eroilor, copleșind în sonorități blînde întreaga lume adunată la eveniment. Cred că, atunci, nici cel mai inspirat Reqviem n-ar fi reușit să producă ascultătorilor o atît de adîncă emoție și o stare sufletească atît de înălțătoare.
Niciodată, poate, n-am iubit cu atîta ardoare pe eroii neamului, n-am înțeles atît de bine semnificația jertfei lor, onoarea armatei române, vitejia ei legendară, spiritul ei de sacrificiu în numele sfintelor idealuri de libertate, independență, neatîrnare, de apărare a gliei străbune. În asemenea clipe, cînd cuvintele devin de prisos, am uitat cu desăvîrșire nerușinarea celor ce și-au clădit ascensiunea politică pe jertfa celor „căzuți la datorie, „căzuți pentru patrie”. În luptele de la Mărășești – Mărăști – Soveja – Oituz-Tg.Ocna – Cireșoaia au fost secerate cîte 1.000 de tinere vieți în fiecare zi de bătălie. Cu ochii întorși în interior, parcă „văd” mii de mame îndoliate trecîndu-și zăbranicul ud de lacrimi de la una la alta, mii de văduve și de fete așteptînd zadarnic întoarcerea acasă a celor pe care i-au iubit, dar care se odihnesc sub lespezile reci ale mausoleelor din inima Moldovei.
Atunci, în acea zi de rememorare, am obținut în sufletul nostru o victorie definitivă împotriva ceaușismului, a idealurilor lui ignobile. Am trăit un moment eroic unic, care nu va putea fi uitat niciodată. Astfel de oameni se cocoață și astăzi în fruntea țării, exploatînd politic idealurile străbunilor noștri, cu o insolență soră cu nesimțirea. De aceea, îmi zic cu amărăciune că Hristos s-a răstignit și pentru aceștia. Mai ales pentru ei!
Lasă un răspuns