ISTORIA ROMANȚATĂ Sceptrul de la Găiceana

O zi de vară a anului 2970 I.Ch. Din așezarea sa aflată pe un deal, care domină ținutul (care peste cîteva mii de ani avea să se numească Găiceana) șeful de trib Aktusem privea gînditor în zare. Era îmbrăcat într-o cămașă de pînză care nu-i acoperea brațele, iar peste ea avea așezată o pelerină tot de pînză, mai îngustă la umeri și mai largă la poale. Pe cap purta un fel de coif din mai multe straturi de pînză cusute între ele. Degetele sale puternice mîngîiau un buzdugan de granit, simbol al puterii asupra tuturor supușilor. Lui Aktusem o mare neliniște i se strecurase în suflet. În pădurea ce înconjura dealul se zăriseră de curînd iscoade străine. Dușmani? Mai mult ca sigur. Valul de pămînt, piatră și lemn care înconjura întreaga așezare părea un obstacol de netrecut. Străjile vegheau neîncetat. Orice mișcare dinafară și chiar cursul firului de apă Oik ce curgea liniștit la poalele dealului. Idolului Farut i se dăduseră jertfe pentru a proteja așezarea și locuitorii. Veni înserarea și liniștea se așeză pe întreaga întindere. Și totuși… nevăzuți și, fără ca cineva să-i simtă, sute de războinici inamici asaltară intrarea și valul de apărare. Săgețile doborîră apărătorii. Flăcările izbucniră în toate locuințele, transformîndu-le în ruguri uriașe. A doua zi, totul devenise un morman de cenușă fumegîndă. Tribul și așezarea lui Aktusem nu mai existau…

Au trecut 5000 de ani. Ziua de 11 iunie 1930 se anunța frumoasă și plină de soare la Găiceana. Se făcu o căldură greu de suportat. De după dealuri apărură nori negri cum nu se mai văzuseră pînă atunci. În cîteva clipe stihiile naturii se dezlănțuiră cu o mare forță. Micile pîraie au devenit adevărate rîuri furioase măturînd totul în cale. Nimic nu le rezista. Nici măcar bătrînii stejari. Vijelia dură pînă la al doilea cîntat al cocoșilor din noapte. A doua zi sătenii din Găiceana nu-și mai recunoșteau locurile. Elena Ostache își legă zdravăn broboada la cap și ieși afară din casă, căutînd să-și adune o parte din lucruri. Privi la dealul „Drumul vechi” și nu-i veni să creadă. Pîrîul Pietroasa reușise să rupă din deal un uriaș taluz purtîndu-l la vale. Acum, prin albia lui erau purtate crengi rupte, lemne și buruieni. Deodată, privirea i se opri pe un obiect ciudat. Părea un drug gros de fier înfipt în malul mîlos al pîrîului. Se apropie și văzu că e o piatră „cu rost”. O lăsă acolo și se adresă tînărului învățător, de 29 de ani, Alexandru Aparu, care era deja cunoscut ca un mare colecționar, ce dorea să facă un muzeu în comună. „Domnu’ învățător – spuse femeia, acolo, jos, în Pietroasa am văzut o chiatră ce pare lucrată de mîna omenească și nu de apă. E jos, la poalele dealului Drumul vechi și stă… în picioare”! Inimosul învățător nu stătu pe gînduri. Se duse la locul indicat cu nerăbdare. De pe dealul Drumul vechi – nu e cu semnificație – adunase el cioburi vechi. „Am ajuns acolo – povestește Alexandru Aparu. Eram tare curios să văd despre ce-i vorba. Zăresc imediat piatra și încetișor mă afund în malul mîlos pentru a o ridica. Femeia avea dreptate, piatra stătea „în picioare” adică cu partea groasă înfiptă în mîl. Nu fără greutate o smulg. Era grea și lungă cam cît antebrațul meu. Pe loc mi-am dat seama că este o lucrare omenească, foarte importantă, că era prea fin lucrată. Se rostogolise de sus, din creștetul dealului, luată de ape”. Învățătorul Aparu avea dreptate. Specialiștii și-au spus curînd cuvîntul. Piatra lustruită de la Găiceana nu era altceva decît… sceptrul de piatră al unui șef de trib sau al unei uniuni de triburi, stăpînitori pe aceste locuri în epoca bronzului. Sceptre asemănătoare s-au găsit la Voinești – Vaslui, Fitionești – Vrancea și Galați. În străinătate, se află la loc de mare cinste în muzeele din Kiev și New York, fiind evaluate la sute de mii de dolari. Din nefercire, sceptrul de la Găiceana, nu se află la Bacău. Cineva a preferat să-l cedeze unui muzeu din altă localitate. (Eugen ȘENDREA)