Cel de-al doilea concert din cadrul Festivalului internațional „Zilele muzicii contemporane”, desfășurat aseară la Filarmonica «Mihail Jora», a purtat amprenta inconfundabilă a unui mare muzician – compozitor, interpret, dirijor și teoretician deopotrivă de înzestrat pentru toate aceste domenii: BARRIE WEBB. Dacă ar fi să-l caracterizeze rezumativ, aș spune că este ELEGANȚA FĂCUTĂ SUNETE. Personalitatea și stilul său interpretativ face din muzica asumată o continuă încîntare, izbutind să fie englez și cetățean al întregii lumi fără nici un efort vizibil. El a atestat aseară cu o uimitoare altitudine și înțeles de axiomă aserțiunea lui Arnold Schonberg cum că „legile omului genial sînt legile umanității viitoare”. Pentru că Barrie și-a asumat în program lucrări care încalcă evident aspectele formale ale clasicismului și impun noi tipuri de compoziție, care au devenit „legi” pentru muzica nouă. Cele „Patru bagatele” pentru trombon și pian de Rene Leibovitz (dedicate de acest delicat compozitor memoriei lui Tristan Tzara) au căpătat în viziunea lui Barrie Webb și a pianistei ruse Nika Shirocorad nuanțe și culori fermecătoare, ordonate în serii sonore de o minunată rezonanță poetică. Nu cred că interpreții au respectat întrutotul scriitura componistică, pentru că misterul teluric al sonurilor a fost infinit mai clar, mai aproape de percepția și spiritul nostru. Numai un mare maestru al instrumentului putea găsi atît de numeroase inflexiuni (forțînd registrele în ambele sensuri – grave și acute) care să evite linearitatea de expresie cu atîta strălucire. Nu degeaba se spune că „noul” poate să se manifeste îndeosebi la tineri. Originalitatea autentică, îndrăzneala, spiritul de reînnoire sînt, evident, fruct al tinereții. Valoarea, însă, presupune și o vastă experiență pentru ca „noul” să se impună cu adevărat. Ori, domnul profesor al universității din Huddersfield are maturitatea unui mare artist și spiritul tînăr și întreprinzător al unor vajnici exploratori în domeniul muzical.
Tulburătoare prin concepție și redare, piesa japonezei Katsumi Yokoyama, „Ramuri frînte”, care supune pe interpret nu atît la redarea cu exactitate a partiturii, cît la un proces de gîndire profund, la o metafizică vizînd viața și moartea. Sigur, ceva piere, altceva se naște, ceva se frînge, altceva se regenerează. A reda o muzică de acest gen nu este la îndemîna oricui. De altfel, nici lucrarea „Dancing Bones” a japonezului Takushi Fujii nu a fost o simplă lectură muzicală. Interpretarea lui Barrie Webb a presupus și o mișcare scenică de tip actoricesc, ilustrînd un principiu mai puțin acceptat; că însăși mișcările corpului uman pot constitui o muzică fiind dincolo de cuvinte. În raport cu aceste lucrări, compoziția tinerei focșănence Elena Apostol „Memorii pentru trombon și pian” nu pare a aduce prea multe noutăți de scriitură, discursul sonor desfășurîndu-se pe o suprafață monodică, punctată, ici – colo, de evenimente efemere spontane.
Într-un final entuziasmant, Barrie Webb și Nika Shirocorad au dat viață celor „Cinci piese pentru trombon și pian” de Ernest Krenek, în care stilul atonal a impus efecte spectaculoase în sonoritățile interpreților, cu excepția secvențelor mediene (I – IV) lente, meditative, specifice unui post – romantism timpuriu de genul celui al unor partituri de Prokofiev. După concertul de aseară, rămîne deschisă polemica dacă interpreții își pot permite să nu respecte întrutotul partiturile originale sau e bine să facă asta. Nu-mi permit să mă pronunț categoric, cred însă că examinarea manuscriselor oferă foarte puține deslușiri interpretului actual. Depinde de talentul acestuia dacă partitura va căpăta valoare și alte neașteptate valențe spirituale sau va cădea în desuetudine. Barrie Webb și Nika Shirocorad au arătat că interpreții cu un talent ieșit din comun ridică infinit mai mult calitatea unei scriituri, o pot face mai accesibilă, mai ușor de înțeles și, în consecință, mult mai lesne acceptată de public. (Vasile PRUTEANU)
Lasă un răspuns