Cuvintele se leagă între ele și curg vîslite într-o direcție recuperatoare de risipiri. De tăceri. În acest fel direct, încerc să descriu (în termeni mireni) cel puțin un principiu necesar, stimulator în practica medicală. Îndată mă repliez și zic: nu cred că este vorba de un singur principiu determinant al actului medical. Odată intrat în angrenajul terapeutic, fie el medical sau chirurgical, dorința fiecărui medic este de a rezolva cazul. Este o situație de necesitate și, întrucîtva, și de orgoliu profesional. De pildă, în chirurgie de multe ori ajutorul nici nu cunoaște bolnavul, dar își asistă colegul în actul operator cu o dăruire și o atenție deosebită. Implicit, din această colaborare la unison beneficiază doar pacientul. Orice operație implică de fapt cel puțin doi chirurgi și uneori chiar trei, la care se adaugă anestezistul – reanimator. Chirurgia implică o muncă de echipă. Hotărîrile nu se prea iau individual. Un aspect pe care oamenii îl cunosc mai puțin. Chiar și în fața insucceselor nu este răspunzător un singur chirurg, așa cum s-ar crede. Un ajutor bun este de multe ori mai important decît operatorul.
Desigur, îngrijirea, relațiile cu bolnavul și familia acestuia se află în atenția celui care l-a internat și se consideră operator principal. Dar ca să revin la subiect, în fața unor urgențe sau incidente intraoperatorii sînt puse la încercare toate forțele fizice și morale ale celor implicați. Atunci, ei sînt rupți de lumea exterioară. Pentru chirurg, timpul s-a oprit. Nu simte sudoarea, nici oboseala, nici încordarea. Cine se mai gîndește la concepte … stimulatoare? Cel mai greu de suportat pentru un chirurg este sistemul neputinței, al deznădejdii. Acceptarea limitelor sale. Dar cui să-i spui? Cine te crede? Dimineața intri în reanimare cu teama ca nu cumva să vezi gol patul în care se afla bolnavul tău. În fața suferinței, dispare toată poezia vieții. Numai cei care o practică zi cu zi, numai cei care trăiesc momentele la hotarul dintre viață și moarte pot înțelege. Oricît de bine ar fi realizate filmele care caută să redea viața chirurgului, ele sînt simple imitații. Zbuciumul, trăirea sufletească rămîn doar în el. Sînt simțite uneori doar de colaboratorii săi, care trăiesc la rîndul lor aceleași stări. Este normal ca în inima chirurgului să se nască o revoltă atunci cînd munca lui este atît de puțin apreciată sau pe seama lui se fac tot felul de afirmații jignitoare, nedrepte. Chirurgia, ca ramură, domeniu al medicinei, este o profesie – ce-i drept – dar nu oarecare. Importanța pe care o dau oamenii celor ce veghează la sănătatea lor este importanța pe care și-o acordă lor însăși. Nu este permis, de acceptat ca o intervenție chirurgicală, salvatoare la uma-urmei de la moarte, să fie cotată la un preț derizoriu. Vreau să întreb și eu ceva în plus. Cîți medici cu situație materială foarte bună ați întîlnit, comparativ cu alte profesii? Eu cred că a devenit o modă de factură ușuratecă să fie acuzată mereu breasla medicală. Am spus-o și înainte. Oricît de bine ar fi pusă la punct asistența sanitară, cetățeanul va fi în permanență nemulțumit. Așa cum este nemulțumit de alte servicii la care apelează și le acceptă neavînd încotro. Ce să mai discutăm ba de una, ba de alta? Într-o societate săracă (sărăcită), infestată de malversații se instalează întotdeauna o suspiciune reciprocă între semeni, iar buna intenție (posibilă) nu se bucură de prea mult credit. (dr. Ioan HĂLMACIU, medic primar chirurg – Onești)
Lasă un răspuns