DA’ S-O ȘTIM ȘI NOI! Criogenia. S.O.S.

Nicoleta BLANARIU

Țara asta – după vorba veche – n-a ajuns decît o vacă bună de muls pentru cine are puterea. După patruzeci de ani de comunism (nu i-am văzut cu ochii mei chiar pe toți) și vreo treisprezece de nebuloasă capitalisto-cripto-comunistă (i-am trăit din plin), nu mai am dubii măcar într-o privință: schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. Nu pentru că domnii n-ar trebui schimbați (și cum încă !…), ci pentru că în esență, tot nu se schimbă nimic (în bine, cel puțin) pentru amărășteanul de rînd. Nesătui proaspeți vin de cînd lumea în urma celor vechi. În afară, eventual, de culoarea sub care defilează, nu cred să fie o diferență majoră (de exemplu, de natură morală) între foști și actuali sau între actuali și viitori.

De treisprezece ani, pe scena politică românească nu s-au schimbat decît numele (atunci când totuși s-au schimbat). Metehnele aleșilor au rămas însă – exasperant imperturbabile -aceleași. Minciuna, Sperjurul (v.cohorta de demnitari care jură cu mîna pe Biblie că vor fi curați ca lacrima și mai devotați ca Bălcescu interesului național), Hoția (cu sau fără acte-n regulă), Tupeul (conform unui mare hit autohton, „Dă-i nainte cu tupeu!”), Lipsa senină de Răspundere față de România de azi și față de ceea ce va fi ea (sper să mai fie) peste zece, cincisprezece ani – amestecul ăsta fetid este rețeta succesului politic în România. Nu se mai miră aproape nimeni că pleacă absolvenții ca apucații, încotro văd cu ochii, să facă un ban în lumea largă. Nu ne mai miră, dar pe cei care ar vrea să-i ajute și nu pot , îi doare, iar pe cei care ar putea face în sensul ăsta ceva, nu-i doare capul. Pleacă, pentru că în România, la propriu, se moare de foame. De foame, de descurajare cronică și de greață. Ne-au ajuns (vizual) indigeste figurile din parlament, din guvern, de la președinție, din opoziție și ale mahărilor locali. Ce „baroni”, doamnelor și domnilor? De unde atîta sînge albastru? Nu-s (hai să spunem cu indulgență sau cu optimism silit, „cei mai mulți”) decît niște șarlatani cinici, pe care o societate normală (aici e-aici) i-ar umfla cît ai zice pește și i-ar pune la rece. V-amintiți probabil refrenul acela șugubăț urlat din toți bojocii de trupa Taxi: „Criogenia salvează România”. Dacă Țepeș nu se teleportează în timp util în viitor, criogenia, într-o formulă revăzută, adaptată epocii și necesităților locale, poate fi, măcar temporar, o soluție: pișicherii se pun la rece. Și se scot de-acolo (cam ăsta ar fi know-how-ul reeducării lor într-o lume, repet, normală) numai după ce toate genele corupției vor fi degerat în ei, ca să le fie descendența pură, corectă și altruistă pînă la a șaptezeci și șaptea spiță.

Foarte mulțumită aș fi fost dacă s-ar fi inaugurat în România, numai pentru oamenii politici (tratament preferențial !), vindecarea disfuncției tiroidiene (subclasa ministrisimă) prin același procedeu. Curată trufanda medicală: ministru pus la rece, în scop terapeutic. Multe sînt de tratat unui asmenea pacient – la fizic și la moral. Deh, vorba lui Trahanache: „unde nu e moral, acolo e corupție”. Mai mult ca sigur că un asemenea potențial obiect criogenic nu citește rîndurile astea, și dacă totuși le-ar citi, ar da probabil din augusta mînă (încă ne-nghețată), a dispreț pentru gloata de jos (fie ea și proletariat intelectual), sigur că alianțele între „greii” momentului (dinăuntru și din afară – cîți îi vor mai fi ținînd hangul) sînt mai puternice decît chițcăielile pauperului majoritar, care după 90, doar atît a câștigat: dreptul de a vorbi. Mai exact, de a vorbi în vînt, ca în democrația autentică, unde toți vorbesc și votează, dar numai unii fac jocurile.

Dacă tratamentul criogenic ar fi în mici detalii pus la punct, ne-am mai lovi totuși de încă o dificultate: n-avem suficient „echipament” pentru atîția politici (actuali și potențiali) cățărați la putere. Și sînt bolnavi cu toții (sau, să fim iarăși optimiști, aproape toți). A dat o epidemie teribilă în clasa politică (la drept vorbind, nu numai de pe la noi, ci și de-aiurea); celebra ciumă din Florența e apă de trandafiri pe lîngă ceea ce-i roade pe ei. Maladia asta e foarte contagioasă. De pildă, cum vede junele cotizant – din orice patid, fără dicriminări cromatice – în ce mod a căpătat cheag și s-a făcut om cu greutate fruntașul X, iute se pune pe treabă în același mod. Iute-iute, pentru că uite, o fi România o vacă de muls, dar nu mai face nici ea față la solcitările extenuante, dinăuntru și din afară . Și ce se face junele dacă, Doamne ferește, rămîne fără caimac? Nici cu petrol n-o să se ostoiască, fiincă acuși-acuși, se scurge prin canalul România-Lukoil. Și nu-i rămân nici alte substanțe anorganice să-și potolească apetitul : fierul vechi, de exemplu, s-a gătat (păpat și gătat o dată cu vechile întreprinderi, împrăștiate șurub cu șurub, în cele patru vânturi). Doar vreun pocal dacic (pe care să-l vândă bine și pe șustache la un amator de antichități) sâ-i mai rămână pe la Roșia Montană. Sau, tot pe acolo, vreun pocal cu cianuri, numai bun să-l dea pe gât, precum Socrate cucuta, vreun academic nesăbuit, în stare să apere până-n pânzele albe, din motive ecologice și arheologice, petecul de istorie și conștiință românească de la Roșia Montană. ( Evident, asta în cazul în care un asemenea sublim nesăbuit, nu doar savant, ci și militant va mai fi existând sub cupola Academiei).

Dar stirpea junilor sau mai vârstnicilor nărăviți în rele se descurcă oricum. Nu lor le duc eu grija. Mă uit însă în jur și am impresia că un program de îndobitocire sistematică a populației României – prin foame, prin boală și subminarea sistemului sanitar, prin distrugerea sistemului de învățământ și prin ignoranță, prin manipulare mediatică) este în derulare. Unii încearcă să se salveze fugind. Dar nici exodul, spun cei ce l-au experimentat, nu-i o soluție. O șansă a țării ăsteia ar fi poate, copiii ăștia puțini și majoritatea prost hrăniți , serviți cu André-le și manele, care, de-ar avea parte de dascăli buni și sufletiști, să pună, când li-o veni vremea, o cărămidă la reconstrucția României. Reconstrucție – am zis bine – pentru că sîntem realmente într-un război fără pac-pac și decorații (un război economic, psihologic, mediatic).