Vasile PRUTEANU
Nu e nici un secret, și nici nu a fost vreodată: invidia face casă bună cu mulți dintre noi. Se înțelege, nu pe degeaba, ci pe foloase care nu-s de colea! Un salariu bunicel din partea patronului, o mică atenție, un zîmbet complice de acceptare. Nu e tocmai ortodox, dar e cu folos! „Urechiștii” și „șoptitorii” sînt la mare căutare, fac carieră. Au devenit o specie care proliferează. Încă nu sînt trecuți în codul profesiilor, dar au șanse mari.
Scenariile la care aceștia apelează sînt simple, dar de efect. La cei slabi. Domnul Cîntărețu se zbate cu perseverență să pună asupra unor colegi de serviciu mai tineri niscai pete, cît mai sumbru colorate. Adică, să-i murdărească puțin. Uneori puțin mai mult, alteori aberant de mult. Și asta fiindcă patronii domniei sale sînt oameni suspicioși, grav atinși de maladia imaginii lor imaculate și cam incapabili să judece cu propriul lor cap ce e bine și ce e rău, să discearnă adevărul de minciună, ca să nu mai fie tentați să plece urechea la tot felul de șoapte otrăvite. Cu toate aceste hibe, curios cum de patronii nu-s lipsiți de calități manageriale, dovedindu-se chiar întreprinzători. „Oamenii sînt ai diavolului, bre! De-abia așteaptă să le întorci spatele ca să te bîrfească, să te facă cu ou și cu oțet, să codoșească împotriva ta. Normal că ne-am pus un om care să ne țină la curent cu cele ce zic despre noi salariații noștri atunci cînd nu sîntem de față”, își justifică aceștia aplecarea spre „ureche”. „Ce să fac, am și eu omul meu de încredere, fiindcă altfel nu se poate, mai ales că are un talent nemaipomenit de a-i surprinde pe salariați cînd bîrfesc, iar pe deasupra ne este devotat pînă la uitarea de sine”.
Toate bune (vorba vine), una rea: nu observă că imensa majoritate a „informațiilor” aduse patronilor sînt simple scorneli. Nu-și mai amintesc cînd, unde și nici cum l-au angajat pe Cîntărețu, dar știu că a fost singurul care a acceptat cu ușurință să devină „turnătorul” colegilor săi în beneficiul lor, al patronilor. Chiar acesta recunoaște că are „satisfacții incomensurabile” cînd reușește să pună în dificultate pe oricare dintre colegi, dar crede că este veșnic tentat de a juca feste oricui îi cade la îndemînă. Nu se supără atunci cînd unul sau altul îl caracterizează drept „turnător ordinar”, crescut la imuna școală a securității. Ca orice Iudă invidioasă, își manifestă apucăturile prin tendința naturală de a organiza farse teribile colegilor săi. Dacă așa ar sta treburile, cinstit ar fi să dejoace singur farsa și s-o consume într-o ilaritate generală cu toți colegii. Că nu se întîmplă așa, e clar că invidia îl roade adînc pe acest așa-zis farsor, gata oricînd să bage în bucluc oameni nevinovați. In special pe cei care-i mai pun cîte o contră sau îl scuipă pur și simplu în ochi.
Doi dintre oamenii care au avut de suferit de pe urma acestor intrigi murdare (și care m-au sesizat despre aceste apucături mîrșave), au opinat că nu e cazul să facem prea mult zgomot pentru puțin, ci doar să ironizăm această meschină apucătură: INVIDIA. Adică, să producem mici ironii la adresa unei funeste înclinații? Glumiți, domnilor! Știți dumneavoastră ce forță distrugătoare are invidia? Din invidie zeul Apollo a jupuit un om de viu, iar o consoră a dumisale a prefăcut în vaci toate femeile întîlnite. Tot din invidie, liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej a întemnițat întreaga clasă politică românească, adică pe cei mai capabili dintre români.
După cum vedem, invidia îți poate schimba ușor meritele, cîte le ai, în cusururi, iar cusururile ți le poate umfla pînă cresc monstruoase. Este în stare să te facă centrul tuturor urilor, să te dea cu capul de toți pereții înainte de a te dezmetici. De cele mai multe ori nici nu-ți dai seama de unde vine potopul pe capul tău, căci invidia e vicleană, ticăloasă, punîndu-și peste figura-i hidoasă o mască de bunăvoință cucernică. Iată ce zice ilustrul poet Ovidiu: „invidia are față palidă, trup scheletic, privirea niciodată dreaptă, dinții pătați de rugină, mistuie și se mistuie totodată”.
Nu prea e de glumit, nu?! În alt mod trebuie tratată: fără cruțare, fără milă, arătînd-o în toată hidoșenia ei. Chiar și așa mă îndoiesc de rezultate. Nici marii moraliști ai lumii, care o tot pilduiesc de cîteva milenii încoace, nu i-au venit de hac.
Din nefericire, între anii 1979 – 1989 am cultivat prietenia unui om ale cărui mici invidii nu le-am luat în seamă, tocmai datorită șireteniei cu care-și demonetiza asemenea apucături. Era invidios cam pe tot ce îl depășea intelectual, chiar și pe dotările fizice ale unor prieteni. După 1989 am aflat, cu stupoare, că acest individ (în general, tăcut) era micul Iuda, lucrătorul sub acoperire al Securității, iar eu eram „obiectivul” . Reproșîndu-i atitudinea, mi-a răspuns cu cinism: „Tu să fii bucuros că nu ți-am făcut mai mult rău, că puteam”. Urma, așadar, să-i mai și mulțumesc. Culmea cinismului! Așa că, domnilor, de oriunde ați fi, nu vă jucați cu astfel de indivizi. Loviți-i cu cuvîntul, cu disprețul și cu atitudinea fermă pînă cînd vor renunța singuri la anturajul dumneavoastră. Dacă vă convine să-l păstoriți printre dv, distrați-vă pe seama „farselor” lui, pe mine să nu contați!
NB: Cele de mai sus nu sînt simple divagații sau aserțiuni de circumstanță. Ele au fost inspirate de un fapt real petrecut într-una din societățile comerciale băcăuane cu capital privat. Dacă, însă, careva dintre dumneavoastră se regăsește în circumstanțele prezentate, aveți posibilitatea de a vă analiza și obiectiva conduita. Răul se face ușor. Binele, mai rar sau deloc. Alegeți ce vi se potrivește.
Lasă un răspuns