REPORTER ÎN PIAȚĂ Plînsul pămîntului

Eugen VERMAN

Mă întîlnesc, în piața mare a urbei noastre, cu inginerul Dorel Spaiuc. Ne cunoaștem de aproape două decenii, el era specialist agricol la Dealu Perjului, sat mare din comuna Oncești, iar eu, gazetarul, îl vizitam destul de des, uneori pentru documentare, alteori fiind în trecere spre Vultureni ori spre Dealu Morii sau Podu Turcului… Acum, de cîțiva ani, nu ne-am mai văzut, el fiind cu treburile lui – fermă agricolă și funcție importantă în administrația comunei -, eu pensionar, dar încă pe frontul presei, fără deplasări în județ decît arareori. Il întîlnesc, deci, zilele trecute și ne bucurăm amîndoi. Normal, i-am zis despre mine și, tot normal – meteahnă gazetărească, de!, – îl întreb ce se mai aude prin Oncești. „Greu, foarte greu – spune omul. Chiar de curînd discutam la Primărie despre gradul de folosință a pămîntului din comună… Vă amintiți?, cu vreo 15 ani în urmă cultivam 2.200 de hectare – arat, discuit, semănat, recoltat… Acum, dacă se mai cultivă 200 – 300 de hectare”.

Vorbele astea m-au întristat. Da, îmi amintesc, pămînturile erau lucrate, cît din „ordin”, cît „de frică”, dar erau lucrate! Acum, pîrloaga tinde să se generalizeze. Da’ ce zic eu „tinde”, pentru că faptul e împlinit. Inginerul Spaiuc adaugă că un lucru bun ar fi acela că la Oncești ar urma să prindă viață, nu peste mult timp, două programe SAPARD, e vorba de fonduri pentru infrastructura comunei, bani obținuți mai ales prin faptul că „avem un primar bătăios în persoana domnului Baban”, cum ține să precizeze inginerul. „Dar asta – continuă el – nu rezolvă problema grea a agriculturii…”. Și așa discutăm despre „Dosarul Agriculturii” aflat în atenție pentru aderarea României la Uniunea Europeană, dosar atît de spinos încît cei de la Bruxelles vor avea „o mie și una de obiecțiuni”. „Cum să fii competitiv cu ăia…? Cu ăia care-s cu o sută de ani înaintea noastră…!” – e exclamația, firească, a unui om legat prin toate fibrele de glie și care suferă că „tot dăm înapoi ca racul…”. „Domnule, pămîntul plînge pentru că nu e muncit, și asta nu din cauză că nu ar vrea țăranul, ci pentru că țăranul e atît de sărac, încît abia-și duce viața de azi pe mîine…”.

Așa ne despărțim, el grăbindu-se să ajungă la el în sat, cu sufletul încărcat de griji, eu să-mi văd de treburile astea mici și neînsemnate…