Ziua de 23 august înainte de 1989: defilare cu forța

Au trecut 59 de ani de la ziua de 23 august 1944, o dată care, timp de peste patru decenii, ne-a fost zi națională, sărbătorită cu pompă comunistă pe stadioane, pe străzi, în școli, în fabrici și uzine. Din 1990 încoace, istoricii au avut deseori ocazia să lămurească exact poporul cum au stat lucrurile cu insurecția. De la an la an, praful se tot așează peste această sărbătoare, iar mulți dintre noi, mai ales cei mai tineri, nici nu mai știu de ce se aduna tot poporul în stradă, dis-de-dimineață, pe 23 august, și sfîrșea spre seară la mici, bere și iarbă verde.

Nici un muzeu din Bacău nu mai organizează manifestări sau expoziții pe tema zilei de 23 august 1944, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”, fiind, de altfel, lipsit de o secție de istorie modernă și contemporană. Lipsa a fost explicată, prin aceea că „pactul” încheiat cu Ministerul Apărării Naționale, de a se amenaja, la ultimul etaj al muzeului din strada 9 Mai, un muzeu cuprinzînd epoca modernă, nu se poate realiza, din lipsă de bani. Așadar, ziua de azi are șanse să treacă fără nici o consecință „istorică”. Dacă în anii 1990 s-a tot bătut monedă pentru a se explica adevărata însemnătate a zilei de 23 august, în zilele de acum, nimeni nu se mai sinchisește cu asemenea chestiuni. Pe mulți nici nu-i mai interesează ce-a fost atunci. Ce-i drept, oamenii muncii din România, o țară îmbătrînită vizibil de la un an la altul, cu o descreștere demografică ce nu mai îngrijorează pe nimeni, își amintesc că aproape jumătate de secol s-a bătut monedă pe ziua de 23 august 1944 ca fiind momentul de „eliberare socială și națională, anitfascistă și antiimperialistă”, dată de la care a urmat „o epocă de mari prefaceri revoluționare, de mărețe și durabile împliniri”. Asta se inocula în școli, asta se spunea în presă, asta a rămas. Oamenii refuză pînă și să-și mai amintească cum, supuși regimului politic comunist, în această zi, ieșeau în stradă, defilau, purtînd plancarde mari și roșii pe care erau înscrise lozinci precum „Ceaușescu – eroism /România – comunism”, „Ceaușescu și poporul/România – viitorul”. Pentru unii, trecutul comunist este rușinos, ridicol și penibil. Pe atunci, nimeni nu era exclus de la marile manifestații populare, mai ales că, în cuvîntările președintelui din 1989, Nicolae Ceaușescu, „se dezbat Programul Directivă și Tezele pentru cel de-al XIV Congres al partidului, care va elabora linia generală, strategică de dezvoltare a României în anii 1991 -1995 și orientările de perspectivă pînă în anii 2000-2010”. Cel puțin așa susținea „cel mai iubit fiu al poporului” în fața acoliților săi politici, dintre care mulți continuă, probabil, să pună în aplicare tezele din noiembrie 1989 în România ce tinde spre capitalism.

În luna august a anului 1989, partidul comunist făcea bilanțul primelor 8 luni din an, anunțînd mărețe realizări pe toate planurile.

Toate aceste informații, și multe altele, umpleau pînă la refuz ziarele locale. Nu rareori se întîmpla ca, atunci cînd copiii căutau programul tv, să rămînă dezamăgiți, pentru că acesta nu mai încăpea în paginile ziarului. Și ce-ar fi putut să vadă un copil la televizor, în zi de sîmbătă, în luna august a anului 1989, la singurul post de televiziune TVR 1 care se recepționa atunci. Programul era scurt, cu rubrici concise pentru o masă de oameni care supraviețuia în condiții care tinerilor de azi le par desprinse din romane fantastice. Programul începea la ora 13.00 cu Telex, după care la 13.05, urma „La sfîrșit de săptămînă”, programul de prînz încheindu-se, la ora 14.45, cu „Săptămîna politică”. Urma un repaus pînă la ora 19.00, cînd începea „Telejurnalul”, după care, la 19.15 se difuza emisiunea „Sub tricolor, sub roșu steag”. La 19.40, începea „Gloriosul drum al revoluției”, iar la 20.00, „Vara în țara mea”. Spre finalul programului tv, la 20.50 se difuza, pe episoade, filmul „Noi, cei din linia întîi”, care se încheia la 22.20, cînd o dată cu „Telejurnalul” lua sfîrșit și programul tv. Cine refuza să-și piardă timpul urmărind mărețele realizări ale epocii de aur, în cazul fericit că nu se oprea curentul electric, putea să vizioneze un film la unul dintre cele patru cinematografe băcăuane, la care se adăuga, pe atunci, și Teatrul de vară. Pe atunci rulau filme precum „Solitarul de la fortul Humboldt”, „Monte Carlo”, „Karel Gott”, adică producții variate, într-un program de cinema care începea la orele 9.00 dimineața și se încheia la orele 21.00.

Ce-a ajuns astăzi ziua de 23 august? O zi pe care și-o amintesc, cu durere în suflet, veteranii de război, cei pe care anul 1944 i-a prins în intrigile mizere ale istoriei. Pentru rest, o zi ca oricare alta. (Constantin GHERASIM)