Constantin CĂLIN
„Erau ziare, evenimente / De vremuri grave, sau de regret – „. Evident, aceste versuri din „Ecou tîrziu” (1936) se referă la perioade revolute, dar care fac parte din biografia lui Bacovia. La care anume? Detaliat, nu se poate răspunde. În cuvîntul „evenimente” încap atît cele notate de „filozoful proletar” în poezia „Amurg” („Greve, sînge, nebunie, / Foame, / Plînset mondial…”), cît și alte „îngrijorări politice” și „fapte diverse”, căci „dincolo de poezie”, mereu „ecourile vieții răcneau în fereastra sa…”. Despre „Amurg” (Trec burgheze colorate), în notele volumului de Opere (1978), Mihail Petroveanu afirmă că a fost scrisă în 1914. Bacovia a publicat-o în 1930. În cei 16 ani istoria n-a stat pe loc, dar sinteza faptelor dă cam același rezultat: „Greve, sînge, nebunie, / Foame, / Plînset mondial…” E o definiție a istoriei secolului XX. În ciuda spațiului de timp lung, de la scriere la publicare, autorul n-a simțit nevoia nici unei modificări. Probabil și pentru faptul că fiecare din cuvintele celor trei versuri se justificau și la o dată și la cealaltă. Să le iau pe rînd.
„Greve”. Din 1914 și pînă în 1930, în diverse țări europene și asiatice, au loc peste o sută, cele mai multe urmate de represiuni. Așadar, și „sînge”. Bacovia era în București cînd s-a produs greva din 13 decembrie 1918. După 11 ani, aceasta a fost descrisă astfel de un participant: „Muncitorii veneau de la fabrică, cu oalele de mîncare în mînă. După ce s-au strîns în localul clubului și pe toate străzile dimprejur, au fost înconjurați de armată, care a apărut din toate gangurile și curțile: s-a făcut o somație de împrăștiere, după ce toate drumurile au fost închise și măcelul a început. Un măcel groaznic cum rar se întîmplă. Cîți au murit? 50, 80, 100 sau mai mulți? Cîte sute au fost răniți? Nu s-a știut niciodată și nu se va ști niciodată. Chinurile pe care le-au îndurat cu toții acei scăpați cu viață sau cei luați de-acasă sau de pe stradă, au întrecut tot ce-și poate închipui mintea omenească”.
„Nebunie”. Aci intră amintirea încă dureroasă a răscoalei din 1907 și cea a războiului. Aproape nu există referiri la aceste două mari evenimente care să nu conțină cuvîntul citat mai sus. „Odată spaima și furia intrate între oameni, – scrie un prozator contemporan -, nebunia i-a mînat cu biciul din urmă…”. Referindu-se la tulburările morale iscate de răscoală, George Ranetti, autor popular de „schițe vesele” și „reviste”, într-una din „cronicile (sale) bucureștene” pentru Viața Românească, folosește termeni ca „balamuc”, „delir”, „zăpăceală și demență”. „Zurbaua din nouă sute șapte” l-a pus pe gînduri chiar și pe impasibilul Mateiu I.Caragiale. Sintagma „nebunia războiului” e veche în limbă. Războaiele balcanice și începutul războiului din 1914 o vor actualiza. Pentru Bacovia, care în această epocă gîndește ca un socialist, și pentru mulți alții din generația sa, ea e cea mai regretabilă formă de nebunie. Din păcate, ireversibilă. „Adevărul este… că neamul omenesc este atins, din 1914, – va spune și Giovanni Papini – de o formă foarte gravă de nebunie colectivă: cum această nebunie este generală și universală, ea nu este cunoscută ca o autentică alienare… Cînd întreg Pămîntul este un azil de nebuni, chiar medicii și infirmierele nu pot fi decît spectatori neputincioși, dacă nu devin și ei nebuni ca și ceilalți”.
„Foame”. „Foamea e cea mai temătoare (de temut – n.m.) dintre suferințe. Bolnavul poate suporta boala, durerile ei, dar flămîndul nu poate răbda”. Autorul Plumbului a văzut și a simțit el însuși aceasta, nu o dată, și s-a îngrozit. De aceea a și subliniat într-un vers: „Dar foamea grozavă nu-i glumă, nu-i vis”. Și: „Tăceri de vremi, sinistra foame”. Sau: „Și flămîndu-i ucigaș”. Sînt versuri care evocă circumstanțe și incidente penibile, greu de șters din minte. În anii postbelici de penurie alimentară nu le-a fost ușor nici acelora cu mult mai adaptabili, mai energici și mai întreprinzători decît el. „În fiecare dimineață, înainte de ora șase, – nota în Jurnal, la 1 februarie 1919, Gala Galaction – sar din pat (în odăița mea de sus, totdeauna rece), mă îmbrac cu paltonul peste zdrențele mele de haine și alerg la centrul de pîine no. 25, ca să iau cele șase rații, adică cele trei pîini, legiferate pe cartela mea. E frig, bate vîntul, zăpada se topește, ghetele-mi sînt sparte… dar trebuie să ridic de la centru cele trei pîinișoare. Atîta însă nu ar fi prea mult. Trebuie, în fiecare dimineață, să aștept în șir cu toată lumea pînă să-mi vină rîndul la ferăstruică. Sînt triste și instructive aceste imersiuni în apele vulgului românesc”. E adevărat, la acea dată, Bacovia era singur, n-avea nevastă și patru fete ca părintele Galaction, dar pîinea era nevoit s-o procure la fel ca acesta. Aceeași pîine, „pîine cu paie”, din cauza căreia și a altor alimente alterate s-a îmbolnăvit de „o eczemă nemiloasă” ce-i sapă fața, cum spune în „Nervi de toamnă” (Iarbă de plumb și aer tare…). În ciuda antifrazei ironice din titlu, poemul „Belșug” redă ceva din deruta și dezolarea trăite în acea epocă a vieții sale.
„Plînset mondial…”. Reacție inevitabilă după un război cu cîteva milioane de jertfe, de pe toate continentele, chiar dacă principalul lui teatru a fost Europa.
Mă întorc la versurile de la care am pornit: „Erau ziare, evenimente / De vremuri grave, sau de regret – „. Pus la început de vers și de poem, „erau” amintește de acel „fost-au” al cronicarilor. Ca și aceștia, Bacovia reține adesea din evenimente doar „ecourile” lor. Firește, cîndva ele au fost „înscrise în inima (sa)”, însă, prin distanțarea în timp, acum, adică atunci cînd își compune poemul, sînt doar niște repere îndepărtate pentru reflecții în marginea unor situații analoage.
Lasă un răspuns