Eugen VERMAN
Acum, de o bucată de vreme, nu m-am mai întîlnit cu domnul Calapod. A venit frigul, deși iarna nu s-a înstăpînit încă. Dar, probabil, vîrsta înaintată nu-l mai lasă pe domnul Calapod să-și poarte pașii pe trotuarele din centrul orașului, lucru pe care, mai ales primăvara și vara, îl face zilnic. Eu nu l-am cunoscut aici, în Centru. Era într-o zi de vară – să fie vreo douăzeci de ani de atunci – cînd mă întorceam cu soția din Parcul Gherăiești. Pe atunci făceam acest drum, de aici, din partea centrală a orașului, pe jos, mergeam cîțiva kilometri buni, era, ca să spun așa, o probă ce venea în întîmpinarea nevoii de mișcare. În ziua aceea, zic, la poarta unei case de dincolo de Podul cu Lanțuri, pe partea stîngă cum mergi spre Parc, un om în vîrstă privea strada. M-am oprit și eu și soția și, după ce i-am dat bună-ziua, l-am întrebat ce mai face. De parcă ne-am fi cunoscut de mai demult, dar am procedat așa ca să intrăm în vorbă. Inițiativa noastră s-a dovedit a fi începutul unei prietenii care, iată, durează de atîta vreme. Domnul Neculai Calapod – căci așa s-a recomandat omul – n-a așteptat mult: „Dacă tot m-ați întrebat ce mai fac, intrați puțin și odihniți-vă… beți o cană cu apă rece, iată ce fîntînă bună am, n-aveți idee ce apă scot de aici…” Cum să refuzi o astfel de invitație, mai ales că, după cîțiva kilometri, doi, trei cîți or fi fost, un pahar cu apă rece chiar era minunat… Am intrat, deci, în ogradă – iarbă, flori, copaci cu fructe, în fund casa, umbrită și ea de pomi, o femeie a ieșit imediat în întîmpinarea noastră, „sînt doi oameni, nevastă, nu-i cunosc, dar par de treabă”, și nouă: „hai, vă rog, luați loc, aici, pe banca asta”, și așa l-am cunoscut pe domnul Calapod, așa am cunoscut-o și pe soția sa… Am adăstat, atunci, vreun ceas, dacă nu mai mult, oamenii ăștia, foarte sinceri și foarte primitori, nu ne mai lăsau să plecăm acasă, „da mai stați o țîră, ce vă grăbiți așa, soarele nici n-a apus și nu vă plîng copiii acasă”, am mai stat, deci, „o țîră” și, în cele din urmă, după o dulceață de cireșe amare și un pahar cu apă rece, din fîntîna aceea miraculoasă, am plecat… De atunci, de cîte ori treceam prin dreptul casei aceleia, băteam în poartă și domnul Calapod venea, bucuros, să ne deschidă și intram cu plăcere și, parcă, nu ne mai venea să plecăm… Era un adevărat rai ograda aceea și casa aceea înnecată în verdeață… Și iată că, într-o zi, domnul Calapod ne-a dat o veste care ne-a întristat: va vinde totul și se va muta în centru. Mai are ceva bani strînși, cît o să ia pe casă și ogradă, cît o să-i mai dea și fata, dar are să plece că-i bătrîn și el, bătrînă e și soția, și nu mai pot duce gospodăria asta… După care ne-a invitat să luăm loc, a adus dulceața și apa rece, și a început să ne repete fapte și întîmplări dramatice din viața lui. Da, a făcut patru ani de război și, cînd s-a întors acasă, după nu prea multă vreme, a fost arestat, chiabur, dușman al poporului, patru ani a făcut pușcărie degeaba, fără nici o vină, Doamne, știi ce răi, ce fără inimă erau gardienii, nici nu ne lăsau să urinăm decît o dată pe zi, așa îmi povestea domnul Calapod și ochii i se umezeau, durerile, parcă, se răzvrăteau, din nou, în sufletul lui blajin, cuminte, de om simplu, muncitor, fără școli înalte, dar cu școala asta a vieții care înseamnă mult mai mult, iar școala vieții lui a fost aspră… Și a mai trecut o vreme și, deodată, aflîndu-mă prin centrul orașului, l-am întîlnit pe trotuarul din dreptul Prefecturii, „domnule Verman, domnule, de cînd nu te-am mai văzut, pe unde ai umblat, domnule, iată, eu m-am mutat aici, stau chiar în centrul orașului, am pensie bună, mai iau și ca veteran și ca deținut politic, sînt la țărăniști, partid drept, creștin, m-am băgat în politică… „L-am privit, era ceva mai bătrîn, dar aceeași ochi strălucitori și cuminți, același glas tînăr, i-am dat dreptate, om de la țară, fost deținut politic, trebuia să intre în politică… Iar cînd a fost ales ca președinte Emil Constantinescu și cînd partidul său a luat frîiele puterii, nu-și putea ascunde bucuria, marea satisfacție, au cîștigat ai lui, acum va fi bine… Și au mai trecut vreo doi ani, ne-am întîlnit din nou, tot în centru, tot plimbîndu-se, de data asta nu mai era așa de bucuros, din contră, era deziluzionat, „domnule Verman, nu știu ce să zic, dar parcă lucrurile nu merg deloc bine, și Constantinescu ăsta, am avut așa o mare încredere în el… „L-am ascultat, i-am zis că, pînă la urmă, va fi și bine în țara asta, dar el nu s-a prea lăsat convins… Și ne-am mai întîlnit și după aceea, apoi au venit iar alegeri, puterea s-a schimbat, dar miracolul nu s-a produs… Și mereu: „domnule, patru ani de război și patru de pușcărie nedreaptă, și acum…” Acum, într-o zi de pe la sfîrșitul lui septembrie, cu soare fierbinte, iată-l pe o bancă din preajma statuii lui Bacovia. „Domnule, pe unde ai fost, domnule, ai fost iar în Canada…?, ce mai e pe acolo…?” M-am așezat lîngă el , parcă nu s-a schimbat deloc, același glas de om bun, blajin, aceeași ochi strălucitori, același om pe care-l știu de mulți ani… Mi-a amintit, din nou, de anii lui de război, de anii de închisoare și de grozăviile trăite atunci, l-am ascultat, ca de fiecare dată, cu evlavie aș zice, după care l-am întrebat: „domnule Calapod, nu te supăra, cîți ani mai ai…?” M-a privit cu îngăduință: „Nu ți-aș spune, dar matale îți zic… Am împlinit 90 de ani și cinci luni… Dar te rog, nu mai spune la nimeni, îți zic asta numai matale, că-mi ești prieten…” I-am strîns mîinile bătătorite de muncă și i-am urat să trăiască, și de acum încolo, mulți ani, așa cum i-a trăit și pînă acum, adică cinstit și demn… Și i-am mai zis că n-o să spun la nimeni cîți ani are… Poate o să scriu…, căci el, Neculai Calapod, e ca o carte de istorie, dar o carte vie și atît de necesară nouă celor mai tineri…
Lasă un răspuns