Constituția, acest important document ce reprezintă legea fundamentală a țării și care la noi, în România, are încă o semnificație simbolică, va continua să fie – și înainte, dar și după votul de la Referendumul constituțional – subiectul unor aprige discuții.
În parte, aceste controverse sînt cauzate de ambiguitatea elegantă a frazelor formulate de autorii Constituției. Însă, pe noi ne interesează în primul rînd dacă prevederile Constituției vor fi cu adevărat respectate și aplicate, dar și în ce măsură, de către judecătorii responsabili, în special de către cei ai Curții Constituționale, care este garantul supremației Constituției. Aceasta (Curtea) se pronunță asupra constituționalității legilor, ca și asupra inițiativelor de revizuire a Constituției, în măsura în care cei abilitați, și în special judecătorii, vor ține cont de intențiile inițiale ale celor care au conceput și au revizuit această lege fundamentală. Iar dezbaterile privind aceste intenții vor fi dezbateri asupra măsurii în care viața națiunii române trebuie guvernată de judecători, precum și a măsurii în care ea trebuie guvernată de oamenii care acționează prin intermediul instituțiilor sistemului democratic.
Ca națiune binecuvîntată cu o Constituție revizuită, noi, cetățenii trebuie să respectăm cuvintele înscrise în acest document, să presupunem că ele au un înțeles și să discernem acel înțeles în lumina modului în care cuvintele Constituției au fost folosite de autorii lor. Spre deosebire de cărțile de bucate, Constituția nu specifică ce anume trebuie amestecat într-o anumită ordine și în cantități anumite pentru ca rezultatul să fie „libertate” sau „ocrotire egală din partea legilor”. Orice teorie legitimă de adjudecare constituțională pornește de la premisa că o constituție este LEGE. Și totuși, chiar dacă această afirmație este atît de evidentă, este contestată energic de o seamă de teoreticieni specializați în probleme constituționale. Din ce anume denotă că acele cuvinte îngrădesc nu numai comportamentul, ci și JUDECATA? Așadar, Constituția reglementează activitatea judecătorilor în aceeași măsură în care reglementează actele legislatorilor, membrilor guvernului, funcționarilor de stat în general și cetățenilor. Dacă documentul constituțional nu constituie lege în acest sens, lege care, în ciuda obișnuitelor zone de incertitudine periferică, spune judecătorilor ceea ce trebuie să facă, precum și ceea ce nu trebuie să facă, ce anume îi împuternicește pe judecători să anuleze judecata majoritară a reprezentanților poporului? Nu prea există nici un fel de răspuns. Numai legea dă judecătorilor mandatul de a guverna.
Principalele articole ale Constituției, care sînt și principalele puncte ale controversei, specifică o seamă de libertăți fundamenatale ale cetățenilor. A specifica ceva înseamnă a-i da conținut și a-i impune totodată anumite limite. Unul dintre acestea, spre exemplu, specifică libertatea cuvîntului. Evident, acest fapt cere judecătorilor să ocrotească libertatea cuvîntului, dar implicit interzice să se folosească această clauză pentru a ocroti libertatea sexuală, libertatea de a manipula prețurile sau oricare altă libertate aflată în afara categoriei cuvîntului. Anumite garanții oferite de Constituție, precum libertatea cuvîntului și a presei, libertatea religioasă, dreptul individului de a nu fi supus unor acte nejustificate de percheziție și confiscare, dreptul său de a nu fi silit să se autoacuze și multe altele – continuă să fie extrem de relevante. Orice societate liberă trebuie să le respecte. Nu cred că există vreun teoretician dispus să afirme că dacă valorile morale ale societății evoluează în așa fel încît aceste libertăți ajung să fie dezaprobate, judecătorii trebuie să le abandoneze; totuși, doctrina adaptării la evoluția morală pare să ceară o asemenea reacție. Din nou, însă, problema este mai serioasă decît pare. În măsura în care noul stadiu de evoluție al valorilor morale merită să fie calificat drept „moralitatea noastră”, el își va găsi reflectarea în legi și decrete executive. Nu va fi, astfel, nevoie ca judecătorii să informeze societatea asupra propriei ei moralități. Judecătorii care încearcă să aplice dictatele „evoluției morale” pentru a invalida legi adoptate printr-un proces democratic nu fac, de fapt, decît să impună societății propriile lor convingeri morale sub egida codului constituțional.
Opinia mea este că aceste cîteva considerații relevă faptul că problematica intenției inițiale este singura metodă legitimă de aplicare a prevederilor constituționale. Numai astfel vom putea avea legi care se deosebesc de voința judecătorilor și sînt superioare acesteia. Tot ceea ce se cere este ca textul, structura Constituției să furnizeze judecătorului nu concluzia pentru un caz anumit, ci o premisă pe care să-și bazeze raționamentul privind cazul respectiv. Menirea judecătorului este să ocrotească libertățile sau procesele constituționale pe care autorii Constituției intenționau să le ocrotească în situații pe care aceștia din urmă nu puteau să le prevadă. Important este ca judecătorii forurilor supreme să nu se îndepărteze, prin deciziile lor, de „intențile inițiale” ale autorilor Constituției. (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns