Constantin CĂLIN
Tăcerea are literatura ei. Ca și „pustiul” ori „solitudinea”, ea e o „probă”, prin care se verifică înțelepciunea. Mitologia egipteană și cea greacă, Psalmii, Pildele lui Solomon, Învățăturile lui Isus Sirah sau, mai încoace, Povestea despre Sindipa filosoful și discipolul său arată că, uneori, prețul e însăși viața. Prin tăcere se evită răul; cu tăcerea se trece primejdia. Să taci înseamnă, adesea, forță interioară, curaj. Generații de exaltați și de guralivi, neputînd s-o practice, modernii omagiază tăcerea cu vorbe strălucite, memorabile. „Seul le silence est grand; tout le rest est faiblesse”, declară, de pildă, Vigny. „Tăcerea este profundă ca Eternitatea”, susținea la rîndul său, Thomas Caryle. „Tăcerea este divină, dar – adaugă el – și animală și moartă”. Pierre Louys o recomanda ca mod de viață pentru scriitori: „Silence autour de l’homme. Solitude. Fierte…” Dacă la cei vechi nevoia de tăcere era amestecată cu teama, la contemporanii lui Rimbaud, Eminescu și Nietzsche, ea e consecința ultimă a unor demersuri îndrăznețe, neconvenționale ale gîndirii. Felurile și motivele tăcerii diferă. Se tace în fața inexprimabilului, se tace de nemulțumire, se tace din scepticism și dezgust. „Și de vrei să-ți deie arta mîngîierea ei senină (sfătuia Vlahuță), / Ca un pustnic te închide în odaia ta săracă, / Și dorințelor deșerte porunceștele să tacă: / Lumea ce ai fost visat-o neaflînd-o nicăirea / Caută-ți în tine însuți liniștea și fericirea”. La sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, „o vreme fără metafizică”, simt nevoia de tăcere îndeosebi cei obosiți, decepționați, epuizați afectiv. „Vai cîntece, tăceți puțin! (scrie deznădăjduit unul dintre ei) / Tăceți, că nu mai am putere / Să plîng, – și e paharul plin… / Repaus sufletul meu cere / Și pace, dup-atîta chin… / Tăceți, mi-e sete de tăcere…” Abandon, formă de protest, nevoie de „reproș”, tăcerea se opune superficialității, derizoriului, larmei inutile.
Bacovia ar fi putut să spună despre tăcere, la fel ca și despre solitudine, că nu și-a dorit-o, dar că viața i-a impus-o. La el, tăcerea face parte din climat: e o trăsătură a nopții, a „tîrziului”, a anotimpului, a spațiilor goale. În casă, în oraș sau pe cîmp, ea înseamnă diminuare a vieții, încremenire, mutism. E plină de surprize, dă o emoție vecină cu frica: „Pe strada goală vîntul face-un salt, / Tăcere e în ganguri și în ogrăzi de-asfalt”. Și: „Tufișele erau pustii… / O tăcere nu se știe cum a venit, – / Sau respirări oprite…” Înregistrarea ei presupune nu numai o acuitate deosebită a auzului („Tăcerea în gol vibrează cu zvon”, vers subtil, comparabil cu „Aud materia plîngînd”), dar și o încordare a celorlalte simțuri, pentru că, adesea, are adîncimi enigmatice și e, mai curînd, „vox neantus” decît „vox vitae”: „Cînd iar nebun și bolnav, / Prin sanatorii, sau spitale, / Voi sta privind / Al vieții vals / Și cîte sînt, – ca un adio… / Prin sanatorii, sau spitale, / Oricum fără voința mea // Poate voi fi singur. / Apoi, tăcere… / Ca toamna, un amurg de jale…” Prin contrast cu tăcerea, aproape toate celelalte elemente sonore ale mediilor prin care trece poetul apar amplificate. Trăind în așteptare, retras, departe de sursele de zgomote ale lumii și într-o vreme cu mai multă liniște decît e acum, Bacovia aude, îndeosebi în Plumb și în Scîntei galbene, ca să folosesc o vorbă a lui Caragiale, „monstruos”, dramatic, violent: „Toamna sună-n geam frunze de metal, / Vînt. / Prin tăcerea grea, gînd și animal / Frînt. // În odaie, trist sună lemnul mut: / Poc. / Umbre împrejur într-un gol, tăcut, / Loc. // În van peste foi, singur, un condei / Frec. // Lampa plînge… anii tăi, anii mei / Trec”. Tăcerea e cea care pune în evidență scîrțîitul coroanelor de plumb, oftatul copacilor, foșnetul frunzei mărunte, sfîrîitul (alteori țîrîitul) ploii, salturile vîntului, șoaptele sinistre. De la cîntecul unei harmonii la bangătul unei arme, totul îl tulbură pe Bacovia și, uneori, i se pare a fi premoniție sumbră: „Plîns de cobe pe la geamuri se opri, / Și pe lume plumb de iarnă s-a lăsat; / «I-auzi corbii!» – mi-am zis singur… și-am oftat”. Categoric, tăcerea, cu toate elementele ei, îi influențează felul de a gîndi.
Bacovia reprezintă cazul poetului bolnav de tăcere. Există însă și o tentație a tăcerii la el? Desigur, da. Cauzele ei sînt sterilitatea („Nu cîștig / Nici un gînd / Pentru a scrie”), dominarea în conștiință a ideii de sic transit… („Pe urmă / Toate sînt tăceri”), a inutilității cuvîntului etc. Cu cît poetul înaintează în vîrstă și i se accentuează scepticismul (acesta dublat uneori de mizantropie), cu atît dorința sa de a comunica descrește, dovadă chiar scurtimea poemelor și frecvența elipselor. Tăcerea e pudoare, retragere în sine, gest de dezaprobare, opoziție față de trăncăneala obișnuită în epocă. Poate și ceva superstiție. Complexă, problema interesează atît sub aspect psihologic, cît și artistic. Tăcerea conține totdeauna un rest neexprimat, misterios, care-l incită pe cititor să încerce descoperirea lui. Astfel, paradoxal, tăcerea adaugă, nu scade. În fine, – s-a observat -, nu o dată, „tăcerea poate fi și o formă de reclamă: cumpărătorul se oprește și la negustorul care nu strigă și nu-l trage de mînecă”. „Modestia” lui Bacovia a atras mai tare decît fanfaronada unora dintre contemporanii săi. Autorul Plumbului dă impresia, aproape totdeauna, că are mult mai mult de spus decît spune. Poezia sa evocă tăcerea, invită la tăcere, se ridică din tăcere: pe cînd ea e excepția, tăcerea e regula. Negreșit, această tăcere vine nu numai din reticențe și indispoziții, ci și dintr-o atitudine mai profundă, filozofică.
Tăcerea apare ca un imperativ acolo unde „nu obiectul lipsește cuvîntului, ci cuvîntul lipsește obiectului”. „Je ne sait plus parler” (Nu mai știu să vorbesc), declară Rimbaud, excedat de viziunile sale. După o derapare neașteptată din realitate, același lucru îl spune și Bacovia în finalul poemului „Dimineață”: „E numai vedere… nu mai pot să vorbesc”. Dar în timp ce poetul francez se ambiționează să noteze inexprimabilul („J’ecrivais des silences, de nuits, je notais l’inexprimable”), autorul Scînteilor galbene se oprește în fața lui. El nu trece dincolo de limbaj și nu se „retrage în inefabil”, pentru a folosi o expresie a lui Jean Starobinski. Tăcerea sa e scurtă, o stare provizorie. De fapt, citind și recitind poemul, te întrebi ce fel de „vedere” a făcut să explodeze acel „nu mai pot să vorbesc”? Ce domină: autoadmirația („încă tot mai iubesc”) sau îngrijorarea („gîndul apasă cu greul său bloc”), extazul sau senzația de strivire a funcțiilor intelectuale și psihice? Mult mai caracteristică pentru Bacovia e însă o altă experiență – limită, cea a retragerii în subterană din „Poemă finală”: „Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu știe nimeni / Ascuns în pivnița adîncă, fără a spune un cuvînt / Singur să fumez acolo, neștiut de nimeni / Altfel, e greu pe pămînt…” Tăcerea e aci un mod de amorțire a creierului și de anulare a memoriei, de interdicție și autocenzură. Bacovia spune în felul său ceea ce Wittgenstein susține în ultima propoziție a Tratatului logico – filosofic: „Despre ceea ce nu se poate vorbi să se tacă”. Dar, în ciuda hotărîrii pe care o ia, pricina tăcerii tot e divulgată, chiar dacă în termeni generali: „Eu trebuie să plec, să uit ceea ce nu știe nimeni / Mîhnit de crimele burgheze…” Atitudinea sa e contradictorie: pe de o parte, ar vrea să nu se atingă de tabu-uri și să rămînă el însuși „în secret”, pe de altă parte, se plînge că abținerile de a vorbi îi slăbesc sănătatea: „Paloarea, mutismul minează-al meu piept”. Drama sa nu e „a fi sau a nu fi”, ci a spune sau a tăcea.
Lasă un răspuns