Șapte minuni păguboase ale fiscului băcăuan
Dan POPA
A venit așa cum vine o recomandată atunci cînd poștașul n-are chef să urce pînă la etajul la care stai. Sub forma unui bilețel pus în cutia poștală, pe care era scris că ai primit ceva. O mînă prea grăbită
sau prea analfabetă încercuise stîngaci pe bilet ceva ce numai ea știuse. Rotocolul turtit picase undeva între „recomandata” și „coletul”, ambele denumiri imprimate pe formular, deci n-am știut din prima clipă ce primisem prin poștă. De fapt, parcă mai aproape ar fi fost de încercuirea cuvîntului „recomandată”. Ca orice bilet minuscul, a stat cîteva zile bune neluat din cutia poștală, pînă cînd, intrigat de faptul că se vedea parcă ceva în cutie, am deschis-o pentru a-l găsi. Oricît l-am întors pe față și pe dos, n-am putut
să aflu expeditorul, deși, din cîte îmi amintesc, coletele poștale vin însoțite de un document pe care numele expeditorului e trecut clar, de el însuși. N-am înțeles decît mai tîrziu implicațiile acestei omisiuni, așa că am trecut pe agenda săptămînii următoare
(biletul susținea că sosise în ultima vineri a lunii, mai exact pe 28 noiembrie 2003, zi în care știu precis că am fost toată ziua acasă), o treabă în plus de făcut: „mers la poștă pentru ridicat scrisoarea”.
La următoarea trecere prin centrul orașului am decis că cel
mai bine este să cer lămuririle necesare de la Oficiul Poștal Nr.1, Acolo, o funcționară amabilă mi-a explicat doar că am primit o recomandată și că trebuie să o ridic de la oficiul poștal de care
aparțin. Ceea ce însemna o altă jumătate de oră de mers,
în altă parte a orașului.
La acest al doilea oficiu poștal am parte de o surpriză: nu
mi s-a arătat scrisoarea venită, așa cum se face în mod normal cu o scrisoare venită la post-restant. Nu. Mi s-a cerut buletinul, am semnat pentru corespondența primită – bineînțeles, înainte de a o ridica (sic!), apoi am primit un plic alb, de mărimea unei foi A4
îndoită în trei, înseriat, purtînd un număr de 7 cifre, din care prima era un zero. Numărul de pe plicul meu era aproape de 150.000 și ceva. Semn că pe puțin 150.000 de plicuri, conținînd un total de 300.000 de foi imprimate la calitate de lux (laser, xerox sau inkjet)
fuseseră, probabil, expediate. E de prisos să vă spun că plicul, pentru care am alergat mai bine de o oră prin oraș, conținea două file imprimate. N-am putut să nu observ că ora pierdută însemna o sumă mai mare ca cea de pe bancnota cu George Enescu (aceea de 50.000 de lei), fiindcă, vorba englezului, „time is money” – timpul costă bani . M-am consolat că alți potențiali primitori ai plicurilor nelivrate acasă ar fi pierdut și ei o sumă similară, ceea ce ar ridica totalul pierderilor ipotetice la un maxim de 7.500.000.000.
E drept, suma e doar ipotetică. Concret este costul celor cel
puțin 300.000 de pagini tipărite, care în opinia unuia din directorii de la Xerox, cu care am vorbit, este situat undeva între 500 și 1000 de lei pe pagină, deci dă un total de 150.000.000 – 300.000.000 de lei.
(Adică 300 de milioane de lei sau, la preț redus, doar 150 de milioane.) Să nu uităm că sumele sînt estimări inferioare, iar numărul plicurilor trimise putea fi mai mare. De asemenea, n-am inclus în calcule costul poștei care, probabil, pentru sute de mii de trimiteri are un tarif special.
Curios ce instituție cheltuie sute de milioane pentru a tipări corespondența cu cetățenii. Am citit cele două file, în așteptarea veștii acelea de peste 50.000 de lei, care mă făcuse să pierd o oră bună de lucru. Am citit întîi ceva ce mi-a sărit în ochi, trimițîndu-mi fiori reci pe șira spinării: „Prezenta reprezintă titlu de creanță și constituie înștiințare de plată, conform legii.” Am simțit atunci ceea ce trebuie să fi simțit cetățenii romani care fugeau la barbari să scape de urmărirea fiscului. Nu mai conta că, într-o țară în care limba de redactare a actelor de acest fel e limba română, mesajul era scris în „rom-gleză”, adică fără diacritice. Poate știe doamna
Franciuc (sau poate Frănciuc), care semnează că a „întocmit” respectivul document. Am căutat, deci, diacriticele pe cealaltă foaie, unde – mirare, existau pe ici – pe colo, prin punctele esențiale. Pe ea scria:
„MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE,
D.G.F.P. Judetul BACAU” (clar, m-am bucurat prea devreme) – „ÎNȘTIINȚARE DE RESTITUIRE” (aici era bine):
„În urma verificărilor și compensării sumelor „de restituit” (n.n. – pasă-mi-te fiscul restituie doar cu ghilimele!), conform Deciziei de impunere anuală pentru veniturile realizate pe anul 2002, a rezultat
suma 49 (patruzecisinoua lei).” (n.n.: ortografia aparține emitentului). Urmau precizările: „Dupa (n.n.- nu După) reținerea eventualelor sume datorate bugetului de stat, înregistrate după (n.n. – uite că știu să scrie și cu „ă”) data transmiterii Deciziei de impunere anuală, suma rezultată se va restitui prin mandat poștal, prin virament în cont bancar, urmând să indicați (n.n.- veți vedea că n-aveți cui telefona) numărul contului și banca (inclusiv cont de CARD) sau numerar, în perioada noe 2003 la trezoreria Bacau (n.n. – e clar cum scriu ei numele orașului) ghiseul 10 orele 8-13″.
Ați priceput cum vine treaba ? Scrisoarea sosește în ultima vineri din noiembrie, la amiază, pierzi o oră s-o ridici de la oficiul poștal, iar la ora 13 se închide, vai, ghișeul (numit de dumnealor „ghiseul”) unde poți primi suma „de restituit”. Sumă pe care, în sfîrșit, aveam să înțeleg de ce au numit-o cu ghilimele. Pentru că s-au creat toate condițiile ca să n-o primiți.
Mai departe putem citi:
„Persoana care poate fi contactată: D-na/D-l – Camera – Nr.tel. –
Între orele „-
Documentele citate mai sus dau naștere la unele întrebări:
1) De ce pentru a-mi restitui 49 de lei fiscul cheltuie din banii noștri, ai contribuabililor, cel puțin 1000-2000 de lei, dintr-un total de sute de milioane? Cum de-a putut să semneze domnul director executiv adjunct un document care, pe lîngă faptul că e mai costisitor decît treaba pe care o face, de 49 de lei – mai este și agramat scris;
2) De ce pentru sume atît de ridicole sîntem puși să semnăm ca pentru documente secrete și sîntem plimbați pe drumuri un timp care valorează înmiit mai mult?;
3) De ce două documente tipărite (conform datei imprimate de calculator) pe 29.10.2003 (Decizia de impunere) și 22.11.2003 (Înștiințarea de restituire) cu termen limită la restituire, de facto 28 noiembrie (29, 30 noiembrie 2003 sînt sîmbătă și dumincă, deci
week-end), ajung la cetățean abia atunci cînd nu-și mai poate exercita dreptul despre care este informat? E drept, poșta, prin ștampilă, certifică plecarea scrisorii în ziua de 27.11.2003. Bănuim că salariile domniilor de la fisc, plătite din contribuțiile noastre, ajung în buzunarele lor la termen!;
4) De ce le trebuie angajaților fiscului o lună fără o săptămînă ca să pună două documente în același plic? De ce le trebuie 5 zile ca să pună o scrisoare la cutie?;
5) Unde găsim pe domnul liniuță „”- sau pe doamna „liniuță” și între ce ore?;
6) Pe ce ia leafă informaticianul instituției, sau pe ce ia bani furnizorul de programe dacă nu-s în stare să programeze un computer să scrie o literă românească ? Ce încredere să le mai acord tipăriturilor produse de computerele fiscului;?
7) Și o întrebare absolut serioasă: de ce, la rubrica „Verificat, Funcția … Nume, prenume : …. Data …./ … /…. „, nu semnează nimeni ? Să înțelegem că la fisc nimeni nu verifică documentele ?
Acestea ar fi cele 7 minuni ale fiscului băcăuan, plătite de contribuabilii locali, căci nu trebuie să uitați, vorba cîntecului, că „Aici sunt banii dumneavoastră!”.
Lasă un răspuns