Mihai BUZNEA
Haina îl face pe om, deși omul face haina! Un paradox doar aparent, pentru că, în materie de vestimentație, cîte bordeie tot atîtea obiceie! Revelionul ce încă ne mai stăruie pe retină vine să confirme, oare pentru a cîta oară?!, că lustrul, eleganța, rafinamentul, bunul-gust, șarmul toaletelor feminine și, deopotrivă, masculine, proprii anilor interbelici și ai celor mai de pe lîngă noi, s-au topit în neant, precum fumul de țigară. Moda a devenit desuetă, acum fiecare și-a croit propriile concepții și preferințe despre arta de a te îmbrăca și despre ținuta vestimentară, în general, activînd principiul: „Mie să-mi fie bine, restul nu contează!” Vorba umoristului nostru de excepție Tudor Mușatescu, care spunea, zîmbind: „Moda? Una căreia îi ești fidel, schimbînd-o”. Asta fac, de-o bună bucată de vreme, cei mai mulți dintre contemporanii noștri care, iată, ne dovedesc o apetență totală, în deplin acord cu unul din celebrele aforismne ale scriitorului Mihai Codreanu: „S-a spus totdeauna că moda e o nebunie; dar, pe alocuri, în secolul nostru nebunia e la modă”. Luați aminte la tot ce se întîmplă printre noi și-mi veți da dreptate.
Sigur, aveți dreptul să mă arătați cu degetul și să vă-ntrebați ce m-a apucat așa, deodată, să vorbesc despre modă, de parcă pe lumea asta nu ar exista și lucruri mai serioase?! De ce? Foarte simplu! Pentru că, la vîrsta mea, am avut nefericita inspirație de a-mi petrece noaptea de Revelion la un restaurant băcăuan. Lume multă și pestriță. Se-nțelege că pentru respectiva ocazie mi-am scos costumul cel bun de la naftalină, l-am aerisit și am retrasat dungile pantalonului, iar pantofii i-am lustruit oglindă, de-mi puteam răsuci mustățile în luciul lor. Cravata? Asortată și cu nod modern. Un boboc de mușcată la butonieră. Ras, tuns și parfumat. Ca să fiu – mi-am zis – în rînd cu lumea. Care lume? A bună, bineînțeles! Cînd m-am văzut în mijlocul faunei bipede, am realizat ridicolul situației: eu eram în contraton. În jurul meu, tineri imberbi înțoliți parcă la bazarul din marginea orașului. Blugii, adidașii, tricourile și puloverele în culori pastelate erau în elementul lor. La fel, cămășile tip cow-boy. Mini-jupe și maxi-rochii acopereau, fiecare cît putea, trupuri ingenue cu mofturi de primadone. Bocancii cazoni și cismele cu vîrfuri extraplate contribuiau, fără nici un fel de efort, la crearea unei atmosfere de ranch, asezonat cu răgetele și chiuiturile specifice și de rigoare. Albul și negrul, roșul și galbenul, griul și verdele dominau peisajul, într-o paletă desprinsă parcă dintr-un tablou în tentă abstracționistă. Reușesc, după șocul provocat de impactul cu un asemenea peisaj dur, să-mi revin cumva și să-l abordez pe patronul respectivului stabiliment de distracție colectivă: Spune-mi, dom’le, ce se-ntîmplă cu ținuta, nu-i obligatorie, doar nu sîntem la talcioc! Ipochimenul – care, de altfel, e-n ținută „la șapte ace”, mi-o retează: ce-i aia? Păi, dacă o ceream, mi-ar mai fi umplut localul clienții? Las-o moartă, că ești demodat de ani! Ai uitat dictonul: „de gustibus, non disputandum”? Cum să-l fi uitat?! Iar în costumul meu țeapăn mă simt al naibii de stingher! Chiar ridicol! Noroc că, pe sub cămașă, port un maiou de culoare roșie. Iată salvarea! Cu el, devin urgent de-al „haitei” și, scuturat de convenționalisme, noaptea trece ca un vis. Dacă stau să mă gîndesc bine, ce atîta modă, ce atîta „ștaif”? Muzica să fie bună (și a fost: invazie de manele) și șprițul rece! Cît despre „țoale”, e destul să-ți acoperi „formele” cu ceva; orice! Doar nu sîntem la teatru!
PS: Mai multe voci mi-au spus că ceea ce s-a întîmplat la restaurantul „meu” nu e un caz singular. Nebunia modei „fără modă” s-a dat în spectacol pe la mai toate „casele”. Bănuiam, dar nu știam. Așa că pot sta liniștit în privința asta: năravul cu pricina e peren. Precum iarba de știr.
Lasă un răspuns