Mihai BUZNEA
Grație guvernanților noștri, cartea de toate felurile este, din acest debut de an, mai scumpă prin instituirea cotei de 9 la sută asupra prețului fiecărui exemplar. Respectiva cotă nu este altceva decît TVA, mascat sub paravanul unei denumiri acoperitoare suficient de transparente pentru acei români care încă mai au exercițiul citirii și pasiunea pentru cuvîntul tipărit. Printre cei mai mulți dintre noi măsura a produs perplexitate; alții și-au făcut semnul crucii, iar peste unii a trecut pur și simplu, fără a lăsa urme. Toate aceste atitudini se explică prin interesul, mai mare, mai mic sau pur și simplu inexistent față de acest mijloc complex de educație, la care accesul ar trebui să fie liber, total și necondiționat, chiar stimulat de puternicii zilei prin măsuri protecționiste și facilități. Pragul de la cota zero – pînă la 31 decembrie trecut – la cota plus 9 este, pentru noi, unul uriaș și poate avea efectele unui recul extrem de periculos: condamnarea la incultură. În pofida unei bogate și complexe oferte editoriale, vînzările de carte, în general, realizează cifre de afaceri relativ modeste tocmai din cauza prețurilor astronomice cu care sîntem întîmpinați în librării. Datorită lor, prețurilor prohibitive, tirajele de masă au intrat în istorie, devenind dulci amintiri, iar bine-cunoscutele colecții populare au sucombat din lipsă de susținere. Pentru argumentarea ideii iată cîteva exemple, aleatorii, din bibliotecile private formate în așa-zișii ani de recul ai culturii românești: colecția BPT – tiraje de 50.000-80.000 exemplare, preț unitar 5 lei; colecția Globus – tiraje de 25.000-40.000 de exemplare, prețuri între 4 și 15 lei; Romanul secolului XX – tiraje medii 30.000 exemplare, prețuri între 7-28 lei; Romanul de dragoste – tiraje medii 80.000-120.000 exemplare, prețuri între 8-30 lei, în funcție de numărul colilor editoriale; colecția „Povești nemuritoare” – tiraje medii 100.000 – 150.000 exemplare, prețuri între 3-5 ei. Și enumerarea ar putea continua.
De altfel, cota de plus 9 nu e prima măsură restrictivă ce contribuie la asasinarea producției de carte. Creșterile aberante ale costului hîrtiei și ale tarifelor practicate de tipografii au reprezentat primele hotărîri de condamnare, urmate de comisioanele din ce în ce mai mari, și nu întotdeauna justificate, adjudecate de vînzătorii de carte, fenomene manifestate pe fondul amplificării sărăciei, a standardelor scăzute de viață de după decembrie ’89. Dar asta e situația și nu văd ce s-ar mai putea face! În ciuda asigurărilor venite din partea ministrului de finanțe, cum că aplicarea cotei ar produce un impact favorabil asupra accesibilității la carte, nu pot decît să mă întreb: cum?! Un posibil răspuns ar fi aplicarea formulei „… citește și dă mai departe”, formulă despre care am auzit, ori am citit, că s-ar fi practicat cîndva, prin anii ilegalității defunctului partid comunist; ori asocierea în grupuri de lectură și învățare, fiindcă respectiva cotă urmează să se aplice nu doar volumelor de literatură beletristică, ci și manualelor școlare și cursurilor studențești, lucrărilor cu conținut tehnic și științific, artistic, muzical ș.a.m.d. Nu scapă nimic! Nici cartea deja existentă în librării, nici cartea de import.
În condițiile în care, cu foarte puține excepții, cartea de literatură se tipărește pe propriile buzunare ale autorilor, iar tirajele pot fi de 100, cel mult 500 sau 1000 de exemplare, cîntarea prohodului ne sună deja în urechi. Ceea ce reușise să-și cucerească statutul de bun public prioritar și fundamental a parcurs, iată, drumul spre exclusivitate și lux. Iar, cum cei cu bani sînt foarte preocupați cu numărarea și înmulțirea lor, e clar că nu mai au timp de pierdut cu lectura; astfel cărțile sînt condamnate să devină piese decorative prin achiziționarea lor de către o mînă de veleitari. Tristă soartă, dar și mai tristă pentru cei ce și le-ar dori cu adevărat, opriți de interdicția: „nu pune mîna!”
„Cine are carte, are parte!”, sună un vechi proverb românesc. Nemaiavînd-o, iată-ne condamnați la incultură tocmai într-un moment cînd credeam că accedem către spiritualitatea universală. Chiar dacă nu se vor produce și manifesta imediat, efectele nocive se vor cuantifica în timp, cu pierderi ireparabile. La cine să ne plîngem, ori să ne rugăm?!
Lasă un răspuns