Sinxar romano-catolic: Pomenirea Sfîntului Vincețiu
Cel ce iubește pe Domnul a iubit mai-nainte pe aproapele său.
Dragostea este lepădarea oricărui gînd potrivnic față de aproapele nostru.
Fericit este omul care poate să iubească pe tot omul la fel.
Pe toți sîntem datori, noi cei credincioși, să-i privim ca pe unul și în fiecare să socotim că este Hristos.
Dragostea desăvîrșită iubește pe toți oamenii la fel: pe cei buni și strădalnici, ca pe prieteni, iar pe cei leneși ca pe dușmani, făcîndu-le bine, răbdînd îndelung și suferind cele ce-i vin de la el.
Dacă pe unii îi urăști, pe alții nici nu-i iubești, nici nu-i urăști, pe alții îi iubești dar potrivit, și în sfîrșit pe alții îi iubești foarte tare, din această neegalitate cunoaște că ești departe de dragostea desăvîrșită, care este să iubești pe tot omul deopotrivă.
Silește-te pe cît poți să iubești pe tot omul. Iar dacă nu poți, cel puțin să nu urăști pe nimeni. Dar nu vei putea face nici aceasta, dacă nu vei disprețui lucrurile lumii.
Cel ce iubește pe Dumnezeu cu siguranță iubește și pe aproapele. Iar unul ca acesta nu poate păstra banii, ci-i folosește cu dumnezeiască cuviință, dînd fiecăruia din cei ce au trebuință.
Cel ce face milostenie imitînd pe Dumnezeu nu cunoaște deosebire între rău și bun, între drept și nedrept, cînd e vorba de cele ce sînt de trebuință trupului, ci împarte tuturor la fel.
Cel ce iubește pe Hristos, desigur că Îl și imită, după putere. Astfel, Hristos n-a încetat să facă bine oamenilor; iar răsplătit cu nerecunoștință și hulă se purta cu îndelungă răbdare; în sfîrșit, bătut și omorît de ei, răbda neînvinuind pe nimeni. Aceste trei sînt faptele dragostei de aproape, fără de care cel ce zice că îl iubește pe Hristos sau că va dobîndi Împărăția Lui se amăgește pe sine.
Lasă un răspuns