Mă întîlnesc, zilele trecute, cu doamna Olimpia S. N-o mai văzusem de dinainte de Crăciun. Ea locuiește la două blocuri depărtare de al meu și, atunci cînd drumul o îndeamnă spre centrul orașului, trece prin fața scării D. Tocmai ieșisem să duc gunoiul la pubelă. „Bani aruncați la gunoi” – vorba vecinului Pavel Cristea. „Bună ziua și La mulți ani!”, domnule vecin – așa îmi zice ea, de foarte multă vreme, deși nu sîntem tocmai vecini -, cum ați intrat în 2004?” O privesc, mai să n-o recunosc. De fapt, o știu pe doamna Olimpia de pe vremea cînd muncea la „Confecția”, era șefă de prod, bine văzută, lucrătoare veche în fabrică, cu multă experiență profesională, moralitate impecabilă. Dacă îmi amintesc bine, în vreo două sau trei articole am evocat munca ei, făcea parte dintr-o familie serioasă, soțul era șofer la un mare șantier de construcții, iar cele două fete învățau la școala din imediata apropiere, erau, pare-mi-se, prin clasele terminale… Cum anii au trecut, doamna Olimpia a ieșit la pensie, mai înainte se pensionase soțul, deși mai lucra la o societate a pensionarilor, tot ca șofer, fetele terminaseră și ele liceul, erau studente… Și iată că, într-o zi, am întîlnit-o cernită, bietul ei soț plecase în Eternitate, așa, fără veste, iar ea rămăsese cu cele două fete, Valentina și Georgiana – le știu bine numele, pentru că, nu o dată, am stat de vorbă și m-au impresionat mai ales cînd au știut să-mi răspundă la întrebarea „Cine a scris Ciocoii vechi și noi?”, lucru pe care, din păcate, prea puțini elevi îl știu – ajunse, între timp, șomere, cea mare, Valentina, cu un copil și bărbatul plecat fără urmă, dar locuind, cu toții, în apartamentul mamei… Grea situație, disperată chiar!
„Știți – îmi zise femeia aceasta cît un degetar de mică, cu fața trasă, cearcăne mari la ochi, îmbrăcată în doliul acela pe care nu l-a mai lepădat de la moartea soțului – tare mai sînt amărîtă, domnule Verman… Fetele astea ale mele – le știți, îs tare frumoase și deștepte, dar fără noroc – au fost date în șomaj și tare-s nefericite…! Aia mică, Georgiana, a fost plecată în Italia, a ajutat-o cineva, avea, acolo, la Florența, o cunoștință, o familie cu copil mic, a ajuns acolo și i-au zis că-i dau o sută de euro pe lună să aibă grijă de copil… Cum o sută, s-a opus fata mea, ăștia-s bani…?, dar Giovani, așa îl cheamă pe italianul acela, i-a rîs în nas, păi sînt foarte mulți bani pentru săraci ca tine, voi, românii, sînteți cei mai săraci și aveți și pretenții?, așa i-a zis italianul și fata mea s-a întors acasă răvășită de supărare și cu sufletul atît de amar încît tot timpul îmi zice că vrea să-și pună capăt zilelor, așa îmi zice, domnule vecin, și tare mai sînt supărată…! Acum caută servici aici, i-a promis cineva, doar e subingineră, dar s-ar pricepe și la comerț la o adică…
„Și Valentina?” – o întreb. „Valentina a plecat înainte de Crăciun, tot în Italia… A găsit ceva mai bine, are grijă de o bătrînă de 90 de ani din Roma, îi dă, cică, trei sute de euro pe lună și întreținere… Mi-a telefonat chiar aseară, plîngea, mamă, tare-i greu printre străini, mamă, dar ce să fac altceva, o să mă chinui așa cu baba asta care-i tare rea, nici ea nu știe ce vrea, dar banii ăștia tot îs buni, față de ce e la noi, o să strîng să am să-i trimit fetei la facultate și matale să plătești întreținerea din urmă, n-am ce face, mamă…”
O privesc pe doamna Olimpia și mă gîndesc la soarta ei și a fetelor ei și nu numai a fetelor ei… Aici am ajuns: slugi ale străinilor, cerșetori ai Europei. O văd cît e de deprimată dar și revoltată. Și ea se întreabă ca și mine: cum de am ajuns aici? Unde-i mîndria noastră ca români? Ne tot mîngîiem cu Istoria noastră, cu vitejia neamului nostru, cu viitorul nostru jalonat, în cuvinte atît de frumoase meșteșugite de către actualii politicieni de la conducerea țării, dar adevărul gol-goluț aici este, în sărăcia, în mizeria care mînă fetele și bărbații noștri dincolo de fruntarii, acolo unde găsesc, în cea mai mare parte a cazurilor aroganța, cinismul, disprețul străinilor care ne privesc ca pe niște subdezvoltați, troglodiți, fetuși handicapați ajunși, prin nu știu ce minune, ființe umane… „Nu știu zău – reia doamna Olimpia – dacă vom ajunge și noi, vreodată, să scăpăm de sărăcie și mizerie… În ce mă privește eu n-o să mai prind zilele acelea, dacă vor fi venind -, dar măcar copiii copiilor noștri, măcar nepoțica mea, studentă acum, să se bucure că trăiește…” (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns