VARIETĂȚI CRITICE Franchețe și lealitate

Constantin CĂLIN

Pare neverosimil ca un om hărțuit în nenumărate polemici să poată afirma senin: „Eu admir mai mult decît critic, pentru că concep lumea cu simpatie”, afirmație pe care, în treacăt fie spus, ar fi semnat-o probabil și un Călinescu. Simpatie, adică, aci, înțelegere. Nu poți admira fără a înțelege, iar la Delavrancea admirația e calitate dominantă: „În admirațiunea mea stă modul meu, vechi și cunoscut, de a vorbi despre amici și adversari”. Să ne ferim a trage toate consecințele din asemenea mărturisiri: ele aparțin unor momente de grație, luminoase. Trebuie să observăm însă că vorbind despre sine, oratorul etalează doar calitățile convenabile unui politician: obiectivitate, răbdare, constanță etc. Partea sa efervescentă ar vrea s-o estompeze. Așa cum se conturează din declarațiile oratorului, „personajul Delavrancea” pare rezultatul adaptării incomplete a unui temperament prodigios la rigorile vieții de politician. Nu există, cum în alte cazuri, o diferență netă între Delavrancea intim și Delavrancea oficial, între, să zicem, Delavrancea din scrisori și Delavrancea din discursuri. Întîi, fiindcă „la oamenii politici sfera vieții publice crește și sfera vieții private descrește cu cît ei devin mai însemnați în luptele de partid”, iar Delavrancea a fost deputat, primar al capitalei, ministru, vicepreședinte al Camerei, senator. Apoi, pentru că, la el, cele două domenii – privat și public – comunică, stau sub acolada acelorași interese. Multă vreme, aproximativ pînă în 1909-1910, cînd începe să-l stăpînească „efectul bătrîneții”, profilul său nu are o linie definitivă: e agitat, nemulțumit, nefixat într-o atitudine, în stare să se revizuiască, s-o ia de la capăt. Insistența cu care își afirmă calitățile și titlurile dobîndite prin el însuși (nu moștenite!), cele pentru care a muncit sau s-a luptat cu sine ori împotriva celorlalți, are, așadar, un sens polemic. Obținerea sau menținerea lor ia în evocarea oratorului proporțiile unui fapt epic. Trecerea sa la conservatori înseamnă, de pildă, „reformarea sufletului și ridicarea la o nouă credință”. Delavrancea nu vrea să fie luat drept un tip influențat de conjuncturi, lucrativ, ambiția sa e de a i se recunoaște independența de acțiune. Din rațiuni polemice, el exagerează rolul convingerilor în manifestările sale. Nimic – vrea să zică – n-ar fi la el întîmplător; temperamentul său e mereu supravegheat; motivele secundare, incidentele abia contează. E o mică dramă în acest „nu sînt (numai) ce par a fi”, spus cu seriozitate de Delavrancea, în obstinația lui de a părea un altul: drama de a nu fi prețuit ca politician în măsura în care era prețuit ca orator. După toate aparențele, nici nu admite că e simpatizat pour la bonne bouche, pentru „pitorescul” său. Deplasînd (am văzut mai sus cu ce intenție) accentele personalității sale pe latura construită, el nu-și neagă însușirile native. Felul său temperamentos e cauza mai multor „cestiuni personale”. Ce răspunde Delavrancea cînd unul din adversari, deputatul C. Dobrescu-Argeș, îi face, în Cameră, „un proces prelarg de temperament”?

„Aveți dreptate: e singurul proces pe care mi-l puteți face dvs. Că temperamentul meu va fi ceva mai vivace ca al d-tale, e posibil. Aceasta însă nu dezonorează”. De altfel, deputați care să strălucească prin temperamentele lor erau destui, Delavrancea însuși remarcă, într-o împrejurare sau alta, „temperamentul fugos” al „tribunului” N. Fleva, „temperamentul robust” al lui Al. Lahovari etc. Dar, susține el în continuarea aceleiași discuții, nu temperamentul, ci calitatea pasiunilor definește caracterul unui om politic. La Delavrancea înțelegerea lucrurilor e proporțională cu pasiunea: cîtă pasiune, atîta înțelegere! Intensă, pătrunzătoare și deseori deformatoare, pasiunea îl face pe orator original și-l înalță deasupra politicienilor obișnuiți. Grație ei, nu e niciodată banal sau meschin. Chiar și atunci cînd intervine în „cestiune personală”, o face ca și cum ar apăra ceva mai presus de sine: o idee, o normă etică, un sentiment delicat.

Ca să reziste în acel „balamuc al luptelor politice”, cum numește el într-o clipă de iritare viața parlamentară, Delavrancea își fixează niște reguli de conduită potrivite cu temperamentul său. Le citează deseori în discursuri, ca pe niște argumente ale consecvenței sale. Ca debater simțea nevoia unui spațiu purificat de tot ceea ce împiedică comunicarea intelectuală. Moravurile parlamentare nu erau prea blînde, urbanitatea relațiilor, fair-play-ul erau niște deziderate, între deputați se mai discuta, din cînd în cînd, cu înfocare, ce e și ce nu e „parlamentar”. Într-o asemenea atmosferă, anunțarea regulilor de luptă constituia un procedeu de a impune seriozitate adversarului. Romantic, Delavrancea preferă „un război franc și leal”. Duce lealitatea pînă la o formă de „cavalerism medieval”. Cînd contrazice pe cineva, o face în chestiuni importante, nu e „amator de dibăcii”, altfel zis nu caută noduri în papură, nu-și pîndește adversarii ca să le vîneze greșelile. Prețuiește, uneori „la scenă deschisă”, adversarul convins, hotărît, intransigent și detestă pe cei care vorbesc împotriva convingerilor lor, „cari pledează de… de clacă”. Asprimile sale de limbaj nu sînt expresia unui sentiment de dușmănie. Violența sa e delicată: „Am fost vehement, dar n-am urît”. Numai un om cu vederi largi, cu o foarte dezvoltată funcție de relație, luminos sufletește, corect, poate emite, fără a fi ridicol, asemenea paradoxuri.