REPORTER ÎN PIAȚĂ Dom’ Dorel și Europa

De cîteva zile, Crivățul de Miază-Noapte își face de cap. Un vînt bezmetic vîntură zăpada care nu mai contenește să cadă. Troiene cît munții s-au format la colțurile de drum și de case. Oamenii – ici colo cîte unul. În piața cea mare a urbei noastre, comercianții sătești sau din cartierele cu iz agricol ale marelui oraș nu prea au îndrăznit să iasă de prin case. Așa că piața e aproape pustie. Mesele la care, de obicei, sînt neîncăpătoare pentru expunerea și vînzarea legumelor și fructelor sînt goale. Iată, aici, își au „sălașul” de drept soții Romița și Săndel Macovei, din Șerbănești. De cîteva zile, ei și-au luat „liber”, iar vîntul zburătăcește cu furie pudra de zăpadă venită prin nu știu ce miracol, prin îmbinările acoperișului. Doar „sus” ce mai sînt ceva negustori. Aici pare că e mai „la dos”, vîntul nu se prea simte și nici gerul. La locul lui, nelipsit de cîțiva ani de zile, e domnul Dorel, vechiul meu amic, pe care-l știu de pe vremea cînd lucra, în calitate de muncitor calificat, la raboteză, la Întreprinderea de Confecții Bacău. Mi-a vorbit, nu o dată, de meseria lui, de faptul că „meseria mea e mama tuturor meseriilor”, de performanțele pe care le-a săvîrșit, sub ochii șefilor, demonstrîndu-le că-i meseriaș, nu glumă. Și avea dreptate amicul meu. Serios, pasionat de profesie – trei ani profesionala, plus treizeci la mașină – a demonstrat, îndeobște, nu numai calități de meseriaș bun, ci și de om, prin felul lui de a fi, apropiat, prietenos și generos. Așa îl știu eu pe dom’ Dorel, care acum, după pensionare, vinde în piață verdețuri, bulion la borcan produs în propria lui gospodărie din Șerbănești, dar și sacoșe. De obicei, cu el e și bătrîna lui mamă, dar astăzi, pe gerul ăsta, e singur.

Cum mă vede, mă și ia la rost: „Ascultă, dom’le, ești gazetar, spune-mi, chiar crezi că ăștia ne primesc în Europa…? Cu doi regi, cu un împărat, cu un președinte, cu un prim-ministru și doi vice-primi-miniștri, cu o groază de alți mari șefi prin zecile de ministere…? Și, cu agricultura noastră de tip medieval…?” Îi răspund imediat: „Cine ți-a zis că eu cred…? La urma urmei, ‘om trăi și ‘om vedea” – caut să închid discuția cu vorbele astea… înțelepte. El nici nu se gîndește: „Dom’le, ăștia se laudă cu rezultatele din legislatura lor… Da’ agricultura, dom’le, la noi, e ceva de plîns… Ai auzit, e de plîns…!” Îl privesc, mă gîndesc și trag și eu concluziile mele: Pe gerul ăsta, cu trei borcane cu ardei iuți și trei pungi cu pătlăgele congelate și cu 30 de sacoșe în față și fără nici un client, omul ăsta e frămîntat de viitorul țării, de intrarea sau nu în UE, nu de propria lui condiție… Ăsta-i românul nostru: politician. Are treabă, nu are, îl frămîntă politica… Și atunci, cu vocația noastră ancestrală spre politică, ce să ne mai mirăm că Ileana lui Costachi a mîncat carne de porc infestată cu Trichinela spiralis…? (Eugen VERMAN)