REPORTER ÎN PIAȚĂ Un om din Filipeni

Omul stă zgribulit de frig și așteaptă doar, doar, vreun tîrgoveț se va opri și va întreba cum dă „marfa”. Se vede de la o poștă că-i om de la țară. Cu suman gros, din stofă neagră, căciulă din pielicică de miel pe cap, mănuși de lînă, făcute, mai mult ca sigur, de nevastă-sa, bocanci grei în picioare, cu ștaiful peste pantalonii groși, din șâiac. Îmi zice că-i din Filipeni, iar eu îl întreb dacă-i chiar din Filipeni sau, poate, din Balaia, Mărăști, ori Fruntești… Atunci omul se înseninează la față. „Se vede că cunoști, ai copilărit pe la noi, ai rude prin satele astea?”, mă întreabă. „Nu – îi răspund, cunosc comuna, am fost de multe, chiar foarte multe ori pe la dumneavoastră”, și așa îi intru, cum se zice, sub piele. Da, e tare frig, s-a sculat cu noaptea în cap, a avut treabă la doctor, că-l cam supără un picior, în șold. A tăiat și o găină mare, grasă, știi, la doctor nu poți merge oricum. Îmi povestește cu lux de amănunte tot ce a făcut omul ăsta scurt de stat, dar solid al naibii. Și mai aflu că a venit la Bacău cu „Rata” de cinci. A fost la doctorul la care l-a îndemnat o vară de-a lui din sat, că aceea fusese tot cu o problemă ca a lui și se făcuse sănătoasă.

A bîjbîit el prin tîrg vreo două ceasuri, dar doctorul nu era acasă, și-i pare tare rău că nu era acasă… Și, uite-așa, s-a gîndit să vîndă găina asta, că doar n-o s-o ducă înapoi în sat, că-l rîd oamenii. „Știi – îmi mai spune, n-am fost în viața mea la piață să vînd ceva, eu vin în oraș numai să cumpăr, nici nu-mi place să o fac pe negustorul, că trebuie să ai talent și aici, să știi să te tocmești. Mai lași tu, mai dă el, eu n-am talentul ăsta. Da’ am zis că pot lua pe ea 220.000… Are trei kile, am cîntărit-o, am ograda plină de-al de astea. Nu trăiesc rău, am ce mînca… Ce zici, iau banii ăștia…?”, mă întreabă omul scund.

Ce să zic? Îi spun că nu cred, că jos, la magazin, se găsesc găini bune cu aproape 50.000 kilogramul. Poate 150.000 va lua, totuși… Apare la un moment dat un ins brunet. „O vinzi?”, întreabă respectivul. „Sigur c-o vînd!”, vine imediat răspunsul. Insul se uită la găină, o scoate din sacoșă… „Da, e bună, îmi place culoarea, se vede că n-a fost moartă înainte de-a tăia-o”, zice insul, cunoscător în materie. „Cît ceri?!”, mai întreabă. Omul îi zice prețul, insul pleacă și-i zice, peste umăr, mai mult de 150 nu face. Iar omul, care mai are un ceas pînă la cursa de Filipeni, îl întoarce din drum. Ia banii, dă găina și dă și mîna cu mine: cînd vii prin Filipeni, caută-mă!… Stau pe lîngă primărie, mai jos, spre Fruntești, și se pierde în mulțime… Plec și, deodată, îmi dau seama că am uitat să-l întreb cum îl cheamă… Ei, dar dacă o să mai ajung vreodată prin Filipeni, îl găsesc eu, că mi-a mai zis că are trei fete, două măritate în sat și una în Oncești… (Eugen VERMAN)