Ștefaniada

Un mare român al renașterii ființei noastre naționale

Anii au trecut în înșiruirea lor, dar realizările din lunga-i și neegalata-i domnie prin care Măria Sa, Ștefan cel Mare, s-a impus Europei, dăinuie aureolate, peste timp, de unicitatea acestuia.

Grija pentru evenimentul de-acum un veac – cînd iluștrii înaintași ai poporului nostru au organizat ample manifestări de comemorare a 400 de ani de la trecerea în eternitate a marelui voievod – a cuprins, printre altele, și formarea unui alai istoric cu plecarea din centrul Bucureștiului, cu popasuri în localitățile de pe traseu și cu destinația Borzești – 2 iulie (căci Putna se afla, atunci, sub stăpînire străină). Acest lucru este amplu relatat de publicistul Simion Săveanu în cartea sa „Amprentele umbrelor”: „Satul Borzești a fost prefăcut într-un adevărat rai pământesc, fiind decorat cu toată arta cuvenită, toate impresionând în mod deosebit”. Discursurile, defilarea, serbările școlare, dar în fața acestora serviciul religios au făcut din Borzești capitala simțirii românești fie și pentru o zi pe an și nașterea unei tradiții locale reluată după decenii de întrerupere. În acea zi de neuitat, poetul Ștefan O. Iosif (1875-1913) va fi fost prezent prin poezia „Înmormîntarea lui Ștefan”, din care cităm: „Ca un dangăt plin de jale/ Mii de clopote dau veste: «Ștefan vodă al Moldovei,/ Ștefan vodă nu mai este.// Este Ștefan. Azi străbate/ Cel din urmă drum de Țară/ Dar pe unde trece-acuma/ În măreața zi de vară,/ Plânge dealul, plânge valea/ Plâng pădurile bătrîne/ Și norodu-n hohot plânge: «Cui ne lași pe noi, Stăpâne?»”.

Din galeria marilor conștiințe românești nu poate să lipsească Barbu Delavrancea (1858-1918), care în drama istorică „Apus de soare” făurește un testament-datorie pentru fiecare dintre noi și pentru generații, el devenind incendiar prin interpretările marilor actori George Calboreanu (timp de 34 de ani), Teofil Vâlcu, Gheorghe Cozorici și alții.

În noile condiții, post-decembriste, universul convingerilor noastre cultural-teologice revine la adevărurile cîndva înăbușite. Pătrunzînd în intimitatea lor, plaiurilor noastre le-a fost dat să găzduiască în anul 1994 „Simpozionul Național Borzești – 500”, prilej de evocare a gloriei și recunoștinței, de reconectare la specificul tradițiilor noastre. După 112 ani, timp în care în fiecare din acești ani au avut loc slujbe arhierești speciale, în fiecare 2 iulie, pentru pomenirea voievodului canonizat, peste puțin timp bronzul din clopotnița solitară a bisericii Borzeștiului trotușan, în amintirea putneanului Buga, ne va chema la marea întîlnire de suflet, la marea sărbătoare liturgică. Să ne pregătim cu tot ce e mai curat și înălțător în gîndurile și faptele noastre pentru reîntîlnirea cu marele român al Renașterii, pe care neamul românesc l-a dăruit Europei și care nu numai că nu trebuie demitizat – cu trecerea în pulberea uitării, dar are puterea de a se amplifica și a fi contemporan cu toate generațiile din toate veacurile, cu un român pe care neamul nostru l-a dat acestei părți de continent și care continuă să arate că prin vremuri încordate și aprige românii au trăit în duhul vredniciei și al eroismului fără seamăn, care l-au ținut cu cinste, onoare și demnitate. Să ne pregătim să fim toți la umbra Măriei Sale, Ștefan al Moldovei!

Corneliu Cristea, pensionar Onești