Of, muzica mea…

Le auzim în piață, în boxele de pe tarabe, le auzim la colț de stradă cum răsună dintr-un apartament, ba chiar le-am auzit astă vară, cînd cuprindeau fără jenă toată pădurea la „liniștea” căreia mă retrăsesem special, ca să mă simt și eu, măcar o zi, protejată. Au pătruns orice mediu, orice minte de om dornic să găsească un refugiu. Se numesc „manele” sau „dansuri de buric” și au fost tema unor discuții televizate menite să ducă la înțelegerea acestui fenomen.

Mi-a atras atenția în mod special emisiunea la care a fost invitat, pe post de combatant, domnul Pruteanu, care susținea cauza unei linii melodice de calitate, cu versuri de bun simț, fie ele țigănești, dar de bun simț. Și, bineînțeles, doi artiști reprezentativi ai acestui gen de muzică – Adrian Copilu’ Minune și Nicolae Guță, care-și susțineau „marfa” cu argumente de genul: „cîntăm realitatea cu vorbe simple”.

A fost o confruntare în direct, unde apelative de genul – „cloacă”, „mahala” au fost suportate cu un surîs actoricesc slab, ce demasca nu numai slaba pregătire în această luptă ideologică, ci și lipsa de interes pentru a se face îndreptătiți în interpretarea acestui gen de muzică. În lipsa alternativei, noi, tinerii, sîntem constrînși în a ne „delecta” auzul cu zgomote, care pe unii îi încîntă: ritmuri obositoare și versuri obscene.

Și totuși, eu nu-mi pierd speranța că într-o zi voi putea să aud ceva nou și plăcut urechilor mele „sensibile”, produs în România. Dacă auziți ceva mișto, anunțați-mă și pe mine! (Lidia BUTACU)