Eugen VERMAN
Nutresc sentimente deosebite față de familiile numeroase. Asta, poate, și pentru faptul că în copilăria mea mergeam destul de des la domnul Marian acasă – acesta coleg, la Uzina electrică din oraș, cu tata – și acolo era un fel de rai, căci familia domnului Ion Marian însemna cei vreo zece copii, o parte din ei aproape de vîrsta mea, unul, Vasile, fiindu-mi coleg de clasă și prieten. Aici, la domnul Marian acasă, toți erau ca albinele într-un stup, de la cel mai mare pînă la cel mai mic toți făceau cîte ceva, învățau carte, tăiau lemnele aduse de cei mai mari din Pădurea Cîrlomanului, aduceau apă de la pompă, fetele aveau grijă de curățenia din casă. Cel mai greu îi era domnului Marian să îi distingă după nume, mereu le încurca numele, lui Vasile îi zicea Nelu, lui Nelu îi zicea Mitică, Mariei îi spunea Zoica și așa mai departe. Era tare bine aici, mai ales că familia asta locuia chiar lîngă pădure, vara mergeam, împreună – aici se „înrolau” și cei doi frați ai mei – la cireșe, la bureți, la lemne pe care le depozitam pentru iarnă, la fragi și la zmeură și la mure… Și mai era un motiv care mă atrăgea la familia Marian: masa de prînz. Ei erau tare mulți și mîncau în „două schimburi”, masa aceea parcă o văd și acum – rotundă, pe trei „picioare”, joasă, toți stăteam pe dușumea cînd mîncam… Și, cu toate că erau ani grei, de foamete cumplită, niciodată nu s-a întîmplat să nu fim invitați și noi, cei trei frați, să mîncăm, deși mămăliguța era pe sponci, iar zeama aceea destul de subțire, abia de ajungea… Asta era: o familie mare, în care numai tatăl muncea, dar cîtă armonie, cîtă apropiere, cîtă omenie…! Era, cum spuneam, greu, anii aceia erau săraci, însă cei doi soți, Ion și Maria Marian, nu s-au gîndit, sînt sigur, niciodată la ei, viața lor toată era închinată copiilor… Iar peste ani, atunci cînd Dumnezeu i-a luat la ei, am fost chemat – eram cu serviciul la Onești – și am mers la înmormîntările celor doi și am văzut cum toți acei foști copii, tovarăși de copilărie cu mine, acum oameni maturi, și-au condus părinții la cimitir și i-au plîns și le-au făcut tot ceea ce face creștinul în astfel de cazuri… Ferice de familiile numeroase, ele vor moșteni pămîntul, mi-a zis, la înmormîntarea doamnei Maria, bătrînul Roberto Mella, care pe vremea aceea încă mai trăia, italian rămas în oraș din timpul războiului și care fusese prieten cu Ion Marin…
Ei bine, mi-am amintit de familia aceasta și de anii aceia chiar zilele trecute, cînd am stat de vorbă cu doamna Gina Rusu. Doamna Gina locuiește vizavi de blocul meu, într-un apartament tot de bloc, pe „Dumbravei”, are două fetițe, iar soțul, domnul Liviu Rusu, mecanic auto înainte de Revoluție are, acum, o afacere, se pare destul de prosperă, pe care o administrează cu competență… Ambii soți sînt tineri, frumoși și prietenoși, iar fetițele sînt ca două floricele, cea mai mare să aibă vreo cinci sau șase ani, iar cea mică abia a început să meargă… Și să vă mai spun că cei doi mi-au atras atenția – nu numai mie, ci aș zice tuturor celor care îi cunosc – prin respectul pe care-l poartă celor mai vîrstnici, prin modul de comportare, în general. Atunci, cînd am stat de vorbă mai mult, doamna Gina mi-a vorbit despre familia din care se trage și, cu surprindere, dar și încîntare și interes, am aflat că sînt, acasă, 14 frați și surori, opt fete și restul băieți, că ea, la cei 35 de ani pe care-i are, e a doua, sau a treia, nu mai rețin exact, iar mezinul e prin clasa a patra primară. Una din surorile mai mici, Adina, elevă în clasa a opta, vine mai des aici și mai are grijă de fetițele doamnei Gina. Adina e o fată frumoasă, inteligentă și, la fel, cu mult bun simț. Deci, 14 copii! Stau și mă gîndesc la familia aceasta, la tatăl lor, domnul Mihai Adamache, la mama lor, doamna Silvia… Doamne, cîtă răbdare, cîte nopți nedormite, cîte griji, cîte probleme…! Adina, fata asta frumoasă, dintr-a opta, a avut o surioară geamănă, dar care – spre marea durere a întregii familii – a murit de sida cînd avea opt anișori. O injecție, probabil, a infectat-o… „Tare am mai plîns atunci după sora noastră” – mi-a spus doamna Gina și, atunci, am zărit lacrimi în ochii săi… Domnul Mihai Adamache, fost șef mecanic la o întreprindere băcăuană, e pensionar acum, dar mai lucrează – din cîte am înțeles de la fiica sa – în zidărie, meserie pe care a învățat-o de la tatăl său. Iar mama, doamna Silvia – eu nu-i cunosc nici pe ea și nici pe soțul ei -, spuneți, nu poate fi considerată o sfîntă…? Asta, gîndindu-mă la jertfa sa!
Soțul doamnei Gina e domnul Liviu Rusu. Un bărbat tînăr, sigur pe el, dinamic, comunicativ. Și, ca și soția sa, la fel de prietenos, om cu bun simț. El provine dintr-o familie cu 10 copii. Și el, acolo, la Ardeoani, în satul lui, a învățat de la părinți cum să fii cinstit în viață, cum să muncești, cum să fii om de omenie. Din cîte știu, domnul Liviu a fost plecat, după Revoluție, prin Germania, a muncit și s-a afirmat în meseria lui de mecanic auto, a făcut bani și, revenit acasă, s-a apucat de o afacere care, cum spuneam mai sus, se pare că e destul de prosperă. Veniți din familii numeroase și-ar fi dorit, desigur, să aibă mai mulți copii, să ducă, astfel, o tradiție, dacă pot spune așa. Din păcate, soția, doamna Gina, a născut primul copil abia după opt ani de căsătorie și în urma unor tratamente îndelungate. Iar cînd le-a venit pe lume și al doilea copil soarele a coborît în familia aceasta de oameni tineri, de oameni deosebiți…
…Am, în Bibliotecă, un album pe care l-am cumpărat, cu mulți ani în urmă, de la Galeria de artă din orașul german Dresda. Această importantă instituție conține opere de mare valoare, între care „Madona Sixtină”, de Rafael Sanzio, operă pe care, atunci cînd am văzut-o , am căzut în genunchi în fața ei. Amintesc, aici, însă, de „Sfînta familie”, tablou pictat de Andrea Mantegna, în perioada 1485-1490 – femeia cu copilul în brațe și, mai jos, celălalt copil și, probabil, soțul ei și tatăl ei, probabil zic. Pe fețele tuturor – fericire, liniște sufletească, mulțumire dumnezeiască…
Amintind toate acestea, nu se poate să nu mă gîndesc la ceea ce se întîmplă, astăzi, în țara mea, la perspectiva ca în foarte mulți ani populația să ajungă la nivelul celei care exista imediat după Război. Știu, aici își spun cuvîntul mulți factori – economici, sociali -, dar probleme au existat întotdeauna. Despre aceste probleme v-ar fi putut vorbi soții Marian, despre ele vă pot vorbi părinții doamnei Gina și domnului Liviu Rusu. Cert e că dincolo de aceste probleme ar trebui să existe sentimentul familiei, al angajării pline de jertfă pentru creșterea copiilor. Pentru că asta înseamnă o familie cu mulți copii: jertfă, renunțări de tot felul, o viață închinată altor vieți. Din păcate, se pare că tinerele familii din ziua de astăzi nu sînt dispuse la astfel de sacrificii…
Lasă un răspuns