CONEXIUNI „Hai, nu fi Ciuvică!”

Ștefan RADU

Într-o discuție – cam tensionată – pe marginea acuzațiilor care i se aduc președintelui (de partid) Băsescu privind contextul posibilei sale colaborării cu fosta Securitate, un prieten, pentru a-mi tempera elanul, m-a atenționat: „Hai, nu fi ciuvică!”. În primul moment n-am știut cum să reacționez pentru că nu înțelegeam noțiunea: „Ce-i aia «ciuvică»”? Abia rîsetul relaxat al amicului meu m-a readus în coordonatele real-caragialești unde „ciuvica” nu-i pasăre ciripitoare, ci activist politic tenace, din spița cea mai radicală a lui Don Quijote. Și-a luat omul drept temă lupta cu poliția politică a lui Ceaușescu și orice îi iese în cale – precum morile de vînt – se transformă, în mintea sa imaginativă, în balauri odioși de sorginte bolșevică.

Fantomele unui trecut tenebros precum perioada ceușistă macină toate încercările noastre de a reconstrui o Românie onestă, fără minciuni transformate în mituri și coșmare. Cu un deceniu în urmă am documentat – atît cît mi-au permis mijloacele de atunci – poveștile tragice a 15 organizații anticomuniste care au acționat în zona Bacăului, în perioada 1950-1965. Era imediat după război, bolșevicii veniți de la Moscova, ajutați de mulți alogeni localnici, stăpîneau țara, Securitatea – în forma sa cea mai odioasă – teroriza elitele și nu puțini au fost tinerii care au înțeles că merită să se sacrifice pentru a opri – într-un fel sau altul – tăvălugul comunist. Erau inițiative romantice, lipsite de logistica și susținerea materială necesară. Atunci s-au născut un fel de haiduci politici – numiți teroriști, elemente declasate, antirevoluționari, dușmani ai poporului – care și-au asumat riscuri absolute. Toți au sfîrșit prin a fi arestați și condamnați – practic nu au existat un procese în sensul normal al justiției – la ani grei de temniță. Acolo, în lagăre, viețile lor au plecat pe drumuri diferite. Unii au rezistat terorii, alții au cedat dintr-un instinct de supraviețuire absolut normal, însă numai ei între ei se pot judeca. Noi, simplii „ciuvici” trecători, vom înțelege cu greu mecanismele din gulag.

Dintre cele 15 dosare cercetate de mine, poate cel mai important este cel al Frontului Eliberării Patriei. Curiozitatea mea a pornit de la zvonurile care circulau prin Bacău, în 1990, referitoare la un parlamentar țărănist: Ion Corniță. Despre el, colegii mai bătrîni îmi spuneau că este „un fost legionar”. Cu atît mai mult! – mi-am zis. Și atunci am intrat, cu ajutorul distinsului domn, în lumea ciudată – pentru mine – a foștilor deținuți politici. Am descoperit oameni care fuseseră chinuiți în temnițele roșii ale comunismului vreme de 10-15 ani, însă acum nu mai considerau necesară ura față de călăii lor. Cei condamnați pentru povestea cu Frontul Eliberării Patriei mai erau puțini, însă destui pentru a mă lămuri ce s-a întîmplat în 1957, după evenimentele din Ungaria. Atunci, un grup de 3-4 învățători din Fruntești și din împrejurimi a imaginat o insurecție armată populară împotriva conducerii țării. Erau siguri că după declanșarea revoltei, marile puteri occidentale – Anglia, dar mai ales Statele Unite – vor sări cu ajutor militar și comunismul va fi spulberat. În realitate, inițiatorul – învățătorul, pe atunci, Ion Corniță – și un unchi al său, preot, au fost condamnați la moarte (pedeapsă comutată, mai tîrziu, în închisoare pe viață), iar cîteva zeci de susținători au primit pedepse la muncă silnică și confiscarea averilor. Întreaga poveste a durat mai puțin de un an. Inculpații au fost împărțiți în două loturi. Cei considerați mai periculoși au fost condamnați pe baza mărturiilor – extrem de „subțiri” – semnate de rude și prieteni, iar al doilea lot a fost constituit din martorii de la primul proces, ei fiind învinovățiți că nu au dat în vileag mai repede intențiile insurgenților. Peste 150 de oameni au intrat în pușcărie doar pentru că au recunoscut că la vreo nuntă sau la crîșmă au auzit vorbindu-se despre Frontul Eliberării Patriei. Am recitit de zeci de ori rechizitoriul și sentința primului lot, însă nici acum mintea mea nu poate accepta că destinul unui om se poate schimba doar pentru că un vecin, un văr sau un dușman a declarat că l-a auzit spunînd că îl cunoaște pe Ion Corniță… Amintesc un singur caz: Mihai Păvăluță. Era învățător la Fruntești. Într-o zi, colegul său Corniță l-a întrebat dacă poate face rost de o mașină de scris neînregistrată la autorități. Discuția nu s-a materializat, Păvăluță nu a avut de unde face rost de mașină, însă pentru că a recunoscut la anchetă că a discutat subiectul cu Corniță a fost condamnat la 10 (zece) ani de muncă silnică, interzicerea drepturilor civile și confiscarea întregii averi. A stat în temniță pînă în 1965, la amnistie, însă toată viața a fost „obiectiv” al Securității. Acesta era sistemul creat de cea mai tenebroasă instituție importată de români de la Moscova.

Și atunci, mă întreb: oare acuzațiile dlui Ciuvică pot fi explicate atît de simplu, cu o foaie de registru, apărută din senin exact în ajun de campanie electorală? Datele (referitoare la acest subiect) pe care le-am cercetat în ultimii ani mă îndreptățesc să am unele îndoieli. Romantismul dlui Ciuvică, cu aura sa de om sigur pe acuzațiile sale, mă sperie și îmi inhibă orice comentariu. O singură nelămurire mai am: Rosinalda acestui domn să fie, oare, Emil Constantinescu sau dna Zoe?…